Evoluția politicii Japoniei privind acceptarea străinilor și societatea coexistentă: De la relaxarea reglementărilor la asigurarea talentelor străine

Societatea japoneză se confruntă cu provocări structurale, precum scăderea natalității și îmbătrânirea populației, care duc la o diminuare a forței de muncă. Pentru a răspunde acestor provocări, politica Japoniei privind forța de muncă străină a întâmpinat puncte de cotitură istorice. Dacă în trecut politica de acceptare era limitată la domenii specializate și tehnice, acum evoluează către o strategie mai activă pentru asigurarea de talente într-o gamă mai largă de sectoare. În centrul acestei schimbări de politică se află Legea japoneză privind Imigrația și Recunoașterea Refugiaților (denumită în continuare “Legea Imigrației”). Această lege a suferit multiple modificări pentru a răspunde cerințelor realiste cu care se confruntă societatea economică japoneză, schimbându-și forma. Mecanismele de acceptare anterioare, informale sau denumite “uși laterale”, au evoluat acum într-un sistem de calificări de rezidență mai transparent și sistematizat, cum ar fi “Aptitudini Specifice” sau “Profesioniști de Înaltă Specializare”. Pentru managerii de companii și responsabilii juridici, înțelegerea precisă a acestei evoluții complexe și dinamice a sistemului legal este o problemă de management esențială pentru a câștiga competiția globală pentru talente și pentru a atinge o creștere durabilă. În acest articol, vom examina mai întâi traseul istoric al politicii de acceptare a străinilor în Japonia, apoi vom explica în detaliu principalele calificări de rezidență care constituie nucleul sistemului actual. În final, vom discuta despre responsabilitățile legale ale companiilor care angajează forță de muncă străină și despre punctele esențiale ale managementului riscului asociat, ilustrând cu exemple concrete de cazuri juridice.

Evoluția istorică a politicii de acceptare a străinilor în Japonia

Istoria politicii Japoniei de acceptare a forței de muncă străine poate fi înțeleasă ca un proces de aliniere treptată a realităților economice cu liniile directoare oficiale, prin intermediul modificărilor legislative. Mișcările din a doua jumătate a anilor 1980 au avut o semnificație decisivă în formarea fundamentelor sistemului de astăzi.

În a doua jumătate a anilor 1980, Japonia se afla în mijlocul așa-numitei economii de tip “bubblă”, confruntându-se cu aprecierea yenului și o criză acută de forță de muncă. În special pentru întreprinderile mici și mijlocii din sectorul manufacturier, asigurarea forței de muncă devenise o problemă urgentă. Cu toate acestea, politica guvernamentală de atunci nu permitea, în principiu, acceptarea lucrătorilor necalificați. Pentru a umple golul dintre această politică și cererea reală, a fost introdusă legea privind imigrația, modificată în 1989 și implementată în 1990. Deși această modificare nu recunoștea deschis acceptarea lucrătorilor străini, a creat un nou statut de rezidență, “rezident permanent”. Acest statut era destinat în principal persoanelor de origine japoneză care locuiau în America de Sud și nu impunea, în principiu, restricții asupra activităților de muncă. Ca rezultat, mulți japonezi din diaspora au început să lucreze în industria manufacturieră, funcționând efectiv ca o acceptare a forței de muncă. Această metodă de asigurare a forței de muncă, menținând aparența de a nu accepta oficial lucrători din domenii non-specializate sau tehnice, a fost descrisă ca o acceptare prin “ușa laterală” sau “ușa din spate”.

Următorul pas a fost crearea “sistemului de stagii de practică” în 1993. Acest sistem, bazat pe Legea Japoneză a Stagiilor de Practică, își definește scopul ca fiind “promovarea cooperării internaționale prin transferul de abilități în regiuni în curs de dezvoltare, prin intermediul formării profesionale” (Articolul 1 din Legea Japoneză a Stagiilor de Practică). În plus, aceeași lege stipulează clar că “stagiile de practică nu trebuie să fie folosite ca mijloc de ajustare a cererii și ofertei de forță de muncă” (Articolul 3 din Legea Japoneză a Stagiilor de Practică), menținând astfel aparența că sistemul este dedicat contribuției internaționale. Cu toate acestea, în realitate, a funcționat ca un mecanism important pentru completarea forței de muncă în sectoarele industriale afectate de lipsa de personal. Discrepanța dintre scopul sistemului și realitatea practică a generat diverse probleme de-a lungul anilor.

O schimbare majoră în această situație a avut loc odată cu modificarea legii imigrației din 2018 (implementată în aprilie 2019). Această modificare este considerată un punct de cotitură istoric în politica Japoniei privind forța de muncă străină. Confruntându-se direct cu criza tot mai gravă a lipsei de forță de muncă, guvernul și-a schimbat politica anterioară și a creat un nou cadru pentru acceptarea străinilor nu ca “stagiari” sau “practicanti”, ci clar ca “lucrători”. Acesta este statutul de rezidență “competențe specifice”. Sistemul are ca scop acceptarea forței de muncă străine care poate fi imediat operațională în anumite sectoare industriale, marcând astfel o schimbare majoră de la politica de “ușă laterală” la o politică de “ușă din față”, recunoscând oficial acceptarea forței de muncă.

Explicația Sistemului Actual: Principalele Statute de Reședință pe care Companiile din Japonia ar Trebui să le Utilizeze

Sistemul actual de acceptare a forței de muncă străine din Japonia reflectă evoluția istorică și prezintă o structură complexă cu multiple sisteme care coexistă. Pentru ca companiile să selecteze sistemul adecvat nevoilor lor, este esențial să înțeleagă corect cadrul legal și caracteristicile fiecărui sistem. În acest articol, vom explica bazele asigurării forței de muncă, cum ar fi “Sistemul de Pregătire Profesională” și “Sistemul de Aptitudini Specifice”, precum și “Sistemul de Profesioniști cu Înaltă Specializare”, destinat atragerii de talente cu competențe avansate.

Baza asigurării forței de muncă: Compararea Sistemului de Pregătire Profesională și a Sistemului de Aptitudini Specifice sub legislația japoneză

Sistemul de Pregătire Profesională și Sistemul de Aptitudini Specifice sunt adesea confundate, însă scopurile, bazele legale și modul de operare al acestora diferă fundamental. Sistemul de Pregătire Profesională, așa cum am menționat anterior, se bazează pe Legea japoneză privind Pregătirea Profesională și are ca scop „contribuția internațională”. Prin urmare, nu se solicită un nivel specific de competențe înainte de intrarea în Japonia, ci se așteaptă ca străinii să învețe competențe în Japonia și să le transfere în țările lor de origine. Pe de altă parte, Sistemul de Aptitudini Specifice se bazează pe Legea japoneză privind Imigrația și are ca scop direct „eliminarea deficitului de forță de muncă” în Japonia. Astfel, străinii care sunt eligibili pentru acest sistem trebuie să aibă un anumit nivel de specializare și competențe, precum și abilități în limba japoneză, fiind presupuși să acționeze ca „forță de muncă gata de luptă”.

Diferența de scopuri influențează semnificativ modul de operare al sistemelor. Una dintre cele mai importante diferențe este posibilitatea de a schimba locul de muncă. În cadrul Sistemului de Pregătire Profesională, scopul este de a învăța competențe la o anumită companie, conform unui plan de pregătire, astfel că, în principiu, schimbarea locului de muncă nu este permisă. În contrast, Sistemul de Aptitudini Specifice permite schimbarea locului de muncă în cadrul aceluiași sector industrial, dacă lucrătorii caută condiții mai bune. Acest lucru înseamnă că, pentru companii, este și mai important să ofere un mediu de lucru atractiv pentru a atrage și a reține forța de muncă străină.

De asemenea, guvernul japonez a anunțat că în anul 2024 (Reiwa 6) va abroga Sistemul de Pregătire Profesională și va introduce o nouă lege pentru crearea unui sistem de „Formare și Angajare”, cu scopul de a asigura și de a dezvolta forța de muncă. Noul sistem intenționează să elimine discrepanța dintre scopul și realitatea Sistemului de Pregătire Profesională și să creeze o cale de carieră care să permită o tranziție lină de la Formare și Angajare la Aptitudini Specifice, arătând că politica japoneză privind forța de muncă străină evoluează într-o direcție mai pragmatică și sistematică.

Principalele diferențe dintre cele două sisteme sunt rezumate în tabelul de mai jos.

Detalii despre Sistemul de Aptitudini Specifice sub Legislația Japoneză

Sistemul de Aptitudini Specifice în Japonia este împărțit în două categorii: “Aptitudini Specifice 1” și “Aptitudini Specifice 2”.

“Aptitudini Specifice 1” reprezintă un statut de rezidență pentru străini care “se angajează în activități ce necesită abilități într-un domeniu industrial specific, care presupun o cunoaștere sau experiență considerabilă”. Perioada de ședere este de maximum 5 ani în total, iar însoțirea de către membrii familiei nu este permisă. Domeniile vizate includ îngrijirea persoanelor, construcțiile, fabricarea produselor alimentare și industria serviciilor alimentare, printre altele, în special cele 16 sectoare industriale care se confruntă cu o penurie gravă de forță de muncă. Organizațiile gazdă (companiile) sunt obligate prin lege să ofere suport străinilor pentru a le asigura o activitate stabilă și fără probleme, atât în viața profesională, cât și în cea de zi cu zi și socială. Conținutul acestui suport este specificat în detaliu în “Planul de Suport pentru Străinii cu Aptitudini Specifice 1” și include o gamă largă de asistență, cum ar fi orientarea preliminară înainte de intrarea în țară, transportul la sosire și plecare, asistență pentru asigurarea locuinței, implementarea orientării pentru viața cotidiană, însoțirea în procedurile oficiale și oferirea de oportunități pentru învățarea limbii japoneze, acoperind 10 puncte importante. Aceasta implică o responsabilitate legală și operațională semnificativă pentru companii.

Pe de altă parte, “Aptitudini Specifice 2” este o calificare pentru străini care “se angajează în activități ce necesită abilități avansate într-un domeniu industrial specific”. Se cere un nivel mai înalt de abilități decât pentru categoria 1, dar nu există o limită pentru reînnoirea perioadei de ședere, iar dacă sunt îndeplinite anumite condiții, este posibilă și însoțirea de către soț și copii. Acest lucru deschide calea către o rezidență pe termen lung și reprezintă un avantaj major pentru companii, deoarece le permite să păstreze personal calificat pe o perioadă îndelungată.

Atragerea Talentelor de Top: Sistemul de Profesioniști Înalți Calificați sub Legislația Japoneză

Separat de sistemul de competențe specifice, destinat asigurării forței de muncă, guvernul japonez pune un accent deosebit pe sistemul de „Profesioniști Înalți Calificați”, care vizează atragerea de talente de top cu abilități profesionale și tehnice din întreaga lume. Acesta a fost introdus ca un sistem bazat pe puncte în anul 2012 și a fost legalizat ca statut de rezidență oficial prin revizuirea Legii Imigrației din 2014. Scopul acestui sistem este de a asigura talente de nivel înalt care să contribuie la revitalizarea cercetării academice și economiei japoneze, precum și la crearea de inovații.

Sistemul este împărțit în trei categorii, în funcție de activitatea aplicantului: „Activități de Cercetare Academică Avansată”, „Activități Profesionale și Tehnice Avansate” și „Activități de Management și Administrare Avansate”. Evaluarea se face pe baza unui sistem de puncte, luând în considerare „educația”, „experiența profesională”, „venitul anual”, „vârsta”, „realizările în cercetare”, „competențele în limba japoneză” și altele, iar cei care acumulează un total de 70 de puncte sunt recunoscuți ca „Profesioniști Înalți Calificați de Tip 1”.

Persoanele străine care dețin statutul de rezidență de Profesionist Înalt Calificat beneficiază de următoarele avantaje semnificative, care nu sunt disponibile pentru alte tipuri de statut de rezidență:

1. Permiterea activităților rezidențiale complexe: de exemplu, este posibil să desfășurați activități de cercetare la o universitate și în același timp să conduceți o afacere legată de aceasta.
2. Atribuirea uniformă a perioadei de rezidență „5 ani”: se acordă cea mai lungă perioadă de rezidență permisă de lege.
3. Relaxarea semnificativă a cerințelor pentru permisul de rezidență permanentă: aplicarea pentru permisul de rezidență permanentă, care în mod normal necesită 10 ani de rezidență, devine posibilă după continuarea activităților ca Profesionist Înalt Calificat timp de 3 ani. În special, dacă punctajul este de peste 80 de puncte, aplicarea este posibilă după doar un an de activitate.
4. Angajarea soțului/soției: soțul/soția poate desfășura activități de muncă într-un anumit domeniu, fără a fi necesar să îndeplinească cerințe de educație sau experiență profesională.
5. Acompaniamentul părinților și al personalului domestic: dacă se îndeplinesc anumite cerințe de venit etc., este permis să aduceți părinți sau personal domestic din țara de origine.

Aceste sisteme demonstrează că politica japoneză privind talentele străine nu este una singulară, ci este construită ca un portofoliu strategic pentru a răspunde nevoilor diferitelor straturi ale economiei. În strategia de management a companiilor, alegerea sistemului de utilizat ar trebui să fie o decizie importantă, determinată de obiectivul asigurării de talente (fie pentru crearea de inovații, fie pentru menținerea forței de muncă la nivelul operațional).

Responsabilitatea legală și managementul riscurilor companiilor în legătură cu angajarea forței de muncă străine în Japonia

Angajarea forței de muncă străine poate aduce companiilor oportunități semnificative, dar vine și cu responsabilități legale și riscuri care trebuie respectate. Verificarea simplă a cărții de rezidență nu este suficientă; este esențial să se construiască un sistem de conformitate cuprinzător care să acopere atât Legea Imigrației, cât și legislația legată de muncă din Japonia.

Conformitatea cu Legea Imigrației: Riscul infracțiunii de încurajare a muncii ilegale

Una dintre cele mai importante sancțiuni penale pe care companiile trebuie să le evite este infracțiunea de încurajare a muncii ilegale, definită în articolul 73-2 alineatul (1) din Legea Imigrației a Japoniei. Această infracțiune se aplică celor care permit desfășurarea de activități de muncă neautorizate în cadrul calificărilor de rezidență sau angajează persoane care se află în țară ilegal. Este important de remarcat că aplicabilitatea acestei infracțiuni nu se limitează la relațiile directe de angajare.

În acest sens, decizia Curții Supreme de Justiție din Tokyo din 22 septembrie 1993 (1993) este un reper important. Conform acestei decizii, pentru ca infracțiunea de încurajare a muncii ilegale să fie stabilită, este necesar ca „persoana care are o poziție dominantă în relația cu străinul respectiv, să folosească această poziție pentru a instrui sau a permite continuarea activităților ilegale de muncă”. Acest lucru înseamnă că, chiar și în absența unui contract direct de angajare, dacă o companie controlează efectiv un străin și îi permite să lucreze ilegal, aceasta poate fi considerată responsabilă. Companiile trebuie să acorde o atenție deosebită și situației de muncă a străinilor angajați de subcontractori sau parteneri de afaceri.

Conformitatea cu legislația legată de muncă: Principiul tratamentului egal și obligația de a asigura siguranța

Lucrătorii străini sunt protejați, la fel ca lucrătorii japonezi, de Legea Standardelor Muncii și de Legea Contractelor de Muncă din Japonia. În mod special, companiile trebuie să fie atente la „principiul tratamentului egal” și la „obligația de a asigura siguranța”.

„Principiul tratamentului egal” este stabilit în articolul 3 al Legii Standardelor Muncii din Japonia și prevede că „angajatorul nu trebuie să facă discriminări în salarizare, ore de muncă sau alte condiții de muncă pe baza naționalității, credinței sau statutului social al lucrătorului”. Acest principiu a fost pus în discuție în cazul „Debar Processing Service” (decizia Tribunalului Districtual Tokyo din 6 decembrie 2011), unde o companie a dedus din salariul stagiariilor străini o taxă de cazare mai mare decât cea a angajaților japonezi. Tribunalul a decis că aceasta constituie o discriminare irațională bazată pe naționalitate și încalcă articolul 3 al Legii Standardelor Muncii din Japonia. Această decizie clarifică faptul că nu este legal să se stabilească diferențe iraționale bazate pe naționalitate, nu doar în privința salariilor, ci și în ceea ce privește beneficiile, cum ar fi taxele de cazare.

„Obligația de a asigura siguranța” este definită în articolul 5 al Legii Contractelor de Muncă din Japonia, care stipulează că angajatorul trebuie „să ia măsurile necesare pentru a asigura că lucrătorul poate desfășura munca în siguranță, protejându-și viața și integritatea fizică”. Această obligație poate necesita considerații speciale pentru angajații străini, în special în ceea ce privește barierele lingvistice, așa cum s-a văzut în cazul „Narco” (decizia Tribunalului Districtual Nagoya din 7 februarie 2013). În acest caz, un stagiar chinez cu cunoștințe limitate de limba japoneză a fost rănit de o mașinărie în timpul muncii. Tribunalul a constatat că compania nu a furnizat instruire adecvată pentru siguranță și a încălcat obligația de a asigura siguranța. În mod special, a fost subliniată obligația companiei de a explica procedurile de lucru și riscurile într-o limbă pe care străinii o pot înțelege cu certitudine (în acest caz, chineza) și de a verifica înțelegerea acestora. Această decizie sugerează că companiile au responsabilitatea de a implementa măsuri de siguranță specifice, adaptate la caracteristicile forței de muncă străine, cum ar fi manuale de siguranță multilingve și instruire prin intermediul interpreților.

Așa cum arată aceste cazuri, riscurile legale pentru companiile care angajează forță de muncă străină se extind de la simple proceduri administrative legate de verificarea statutului de rezidență, la probleme civile care pot include sancțiuni penale și responsabilități semnificative pentru daune. Curțile din Japonia recunosc vulnerabilitățile specifice lucrătorilor străini, cum ar fi diferențele de limbă și cultură, și tind să solicite companiilor un nivel mai înalt de considerație.

Concluzie

Politica Japoniei privind acceptarea străinilor a trecut la o nouă etapă, de la o abordare centrată pe reglementare și gestionare, la una care vizează asigurarea strategică a personalului necesar și construirea unei societăți coexistente, pentru a răspunde cerințelor economice și sociale ale țării. Acest mare schimb de paradigmă oferă multor companii care se confruntă cu lipsa de forță de muncă o oportunitate importantă pentru continuarea afacerii și creșterea acesteia. Totuși, pentru a valorifica la maximum această oportunitate, este esențial să înțelegem profund caracteristicile diverselor sisteme de statut de rezidență, cum ar fi practica de instruire tehnică, competențe specifice și profesii specializate de înaltă calificare, și să selectăm sistemul care se potrivește cel mai bine strategiei de management a companiei noastre. În același timp, această schimbare impune companiilor o conformitate legală mai complexă și avansată, de la legea imigrației până la reglementările muncii. Integrarea și stabilizarea fără probleme a forței de muncă străine nu se limitează la activitățile de recrutare, ci presupune construirea unei structuri interne solide, care integrează juridic, muncă și managementul siguranței.

Cabinetul de Avocatură Monolith are o vastă experiență în furnizarea de servicii juridice legate de temele discutate în acest articol pentru numeroși clienți din Japonia. Firma noastră include experți cu diverse background-uri, inclusiv vorbitori de engleză cu calificări de avocat străin, capabili să ofere suport cuprinzător pentru provocările juridice complexe asociate cu angajarea forței de muncă străine. Suntem pregătiți să susținem puternic strategia dvs. globală de talente din perspectiva legală.