Sistemul de compensare a accidentelor de muncă din Japonia: Înțelegerea responsabilității și gestionării riscurilor corporative din perspectiva celor trei niveluri

În activitatea corporativă, apariția accidentelor de muncă reprezintă unul dintre riscurile de management dificil de evitat. Toate companiile care desfășoară activități în Japonia trebuie să înțeleagă precis sistemul legal de răspuns la acest risc și să implementeze măsuri adecvate. Sistemul de compensare a accidentelor de muncă din Japonia nu este un mecanism unic, ci este constituit din trei straturi principale. În primul rând, avem ‘Asigurarea de compensare a accidentelor de muncă (asigurarea de muncă)’ bazată pe Legea Asigurărilor de Compensare a Accidentelor de Muncă din Japonia, un sistem de asigurare obligatoriu administrat de guvern. În al doilea rând, există ‘cererile de compensare pentru daune’, unde companiile pot fi direct responsabile pentru daunele care depășesc acoperirea acestei asigurări publice, conform Codului Civil din Japonia. Și în al treilea rând, avem ‘sistemul de compensare suplimentară pentru accidente de muncă’, o asigurare facultativă pentru gestionarea riscului de responsabilitate civilă. Aceste trei straturi sunt interconectate și fiecare constituie obligațiile legale ale companiei, riscurile financiare și opțiunile strategice. În acest articol, vom explica sistematic imaginea de ansamblu a acestui sistem complex din perspectiva managerilor și a specialiștilor în drept corporativ și vom clarifica domeniul de responsabilitate al companiilor în legătură cu accidentele de muncă în Japonia, precum și metodele practice de gestionare a riscurilor.

Prezentarea sistemului de asigurări pentru accidente de muncă din Japonia (Asigurarea pentru accidente de muncă)

Sistemul japonez de asigurări pentru accidente de muncă, cunoscut sub numele de “asigurarea pentru accidente de muncă”, este un sistem public de asigurări gestionat de guvern, bazat pe Legea japoneză privind asigurările pentru accidente de muncă. Scopul acestui sistem este definit în articolul 1 al Legii japoneze privind asigurările pentru accidente de muncă și constă în a oferi protecție rapidă și echitabilă lucrătorilor care suferă accidente de muncă, cum ar fi răniri, boli, dizabilități sau deces, cauzate de activitățile profesionale sau în timpul deplasării la și de la locul de muncă. Prin intermediul acestui sistem, se acordă beneficii de asigurare necesare lucrătorilor afectați și familiilor lor, promovându-se reintegrarea socială a lucrătorilor și stabilizarea vieții lor.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui sistem este aplicarea sa obligatorie. Articolul 3 al Legii japoneze privind asigurările pentru accidente de muncă stabilește că orice afacere care angajează cel puțin un lucrător este supusă în principiu acestei legi (afacere cu aplicare obligatorie), indiferent de tipul sau dimensiunea afacerii, fie că este o corporație sau o întreprindere individuală. Termenul “lucrător” include nu doar angajații cu normă întreagă, ci și pe cei cu jumătate de normă, part-time sau lucrătorii temporari. Astfel, în momentul în care o companie angajează cel puțin un angajat în Japonia, aceasta are obligația legală de a efectua procedurile de înregistrare pentru asigurarea pentru accidente de muncă.

Din punct de vedere financiar pentru companii, primele de asigurare pentru accidente de muncă sunt diferite de asigurarea de sănătate sau pensia de asigurări sociale din Japonia, deoarece întreaga sumă trebuie suportată de către angajator. Lucrătorii nu contribuie la aceste prime. Suma primei de asigurare este calculată înmulțind totalul salariilor plătite tuturor lucrătorilor cu rata de asigurare pentru accidente de muncă specifică fiecărui tip de afacere. Această rată de asigurare este stabilită mai mare pentru industriile cu risc mai mare, bazându-se pe istoricul incidentelor de accidente de muncă.

Dacă o companie neglijează această obligație de înregistrare, se pot întâmpina dezavantaje semnificative. În cazul în care un accident de muncă se întâmplă în perioada de neînregistrare, guvernul va colecta retroactiv primele de asigurare pentru ultimii doi ani, plus o penalitate suplimentară de 10%. În cazul intenției, guvernul poate colecta întreaga sumă (100%) a beneficiilor de asigurare plătite lucrătorului afectat de la angajator, iar în cazul unei neglijențe grave, o parte din aceste beneficii (40%). Mai mult, nedeclararea intenționată a unui accident de muncă, cunoscută sub numele de “ascunderea accidentului de muncă”, constituie o încălcare a Legii japoneze privind siguranța și sănătatea în muncă și este supusă unor sancțiuni severe.

Accidente de muncă acoperite de asigurarea pentru accidente de muncă sub legislația japoneză

Accidentele de muncă acoperite de asigurarea pentru accidente de muncă sunt clasificate în principal în două categorii conform articolului 7 al Legii japoneze privind compensația muncitorilor pentru accidente de muncă: “accidente în timpul serviciului” și “accidente în timpul deplasării spre sau de la locul de muncă”. Aceste două tipuri de accidente se disting în funcție de circumstanțele în care au loc și au criterii diferite de recunoaștere.  

Accidentele în timpul serviciului se referă la rănirea, boala, dizabilitatea sau decesul unui lucrător survenite în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu. Pentru ca un accident să fie recunoscut ca un accident în timpul serviciului, în general trebuie să îndeplinească două cerințe: “natura legată de serviciu” și “cauzalitatea legată de serviciu”. Natura legată de serviciu înseamnă că accidentul a avut loc în timp ce lucrătorul se afla sub controlul și managementul angajatorului. Acest lucru include nu doar timpul petrecut efectuând sarcinile de serviciu, ci și perioadele de pauză sau activitățile de pregătire și curățare legate de serviciu. Pe de altă parte, cauzalitatea legată de serviciu se referă la faptul că accidentul este rezultatul materializării unui risc inerent activității, adică există o relație cauzală rezonabilă între serviciu și boală. De exemplu, rănirea în timpul operării unei mașini într-o fabrică sau un accident de circulație în timpul unei deplasări de serviciu sunt exemple tipice de accidente în timpul serviciului.  

Pe de altă parte, accidentele în timpul deplasării spre sau de la locul de muncă se referă la rănirea, boala, dizabilitatea sau decesul unui lucrător cauzate de deplasarea spre sau de la locul de muncă. Conform alineatului 2 al articolului 7 al Legii japoneze privind compensația muncitorilor pentru accidente de muncă, “deplasarea spre sau de la locul de muncă” este definită ca deplasarea lucrătorului între domiciliu și locul de muncă sau viceversa, efectuată printr-o rută și metodă rezonabile. Dacă lucrătorul se abate de la această “rută rezonabilă” sau întrerupe deplasarea pentru scopuri nerelevante pentru deplasarea spre sau de la locul de muncă, mișcarea în timpul și după această întrerupere nu este considerată în principiu ca deplasare spre sau de la locul de muncă. Cu toate acestea, dacă întreruperea este cauzată de necesitatea de a efectua activități esențiale pentru viața de zi cu zi, cum ar fi cumpărăturile de alimente, și este limitată la minimul necesar, protecția se reia odată ce lucrătorul se întoarce pe ruta rezonabilă după întrerupere.  

Distingerea dintre aceste două tipuri de accidente este importantă din punct de vedere legal. Pentru accidentele în timpul serviciului, responsabilitatea angajatorului pentru compensații în caz de accidente este stabilită în capitolul 8 al Legii japoneze a standardelor muncii, iar asigurarea pentru accidente de muncă joacă rolul de a prelua această responsabilitate a angajatorului. Cu toate acestea, pentru accidentele în timpul deplasării spre sau de la locul de muncă, nu există o responsabilitate directă de compensație a angajatorului stabilită în Legea japoneză a standardelor muncii. Prin urmare, compensația pentru accidentele în timpul deplasării spre sau de la locul de muncă este în principal rolul sistemului de asigurare pentru accidente de muncă.  

Tipuri și conținutul compensațiilor acordate din asigurarea pentru accidente de muncă sub legislația japoneză

Când un accident de muncă este recunoscut, lucrătorul afectat sau familia acestuia poate primi diverse tipuri de beneficii de asigurare. Denumirile beneficiilor sunt “Compensație pentru accidente de muncă” și “Beneficii pentru accidente în timpul deplasării către sau de la locul de muncă”, însă conținutul acestora este în principiu același.

Printre principalele beneficii de asigurare se numără:

Beneficiul pentru îngrijire medicală (compensație) acoperă costurile tratamentului pentru leziunile sau bolile cauzate de accidentele de muncă. Dacă tratamentul se efectuează într-un spital pentru accidente de muncă sau la o instituție medicală desemnată, lucrătorul nu va suporta nicio cheltuială până la vindecarea completă (stabilizarea simptomelor).

Beneficiul pentru incapacitate temporară de muncă (compensație) se acordă atunci când lucrătorul nu poate munci și nu primește salariu pentru o perioadă de cel puțin patru zile din cauza tratamentului. Începând cu a patra zi de incapacitate, se plătește 60% din suma de bază zilnică a beneficiului (echivalentul salariului mediu din ultimele trei luni înainte de accident).

Beneficiul pentru incapacitate permanentă (compensație) se acordă atunci când, după vindecare, rămân anumite dizabilități fizice. În funcție de gradul de dizabilitate, stabilit de la gradul 1 la gradul 14, pentru dizabilitățile severe de la gradul 1 la gradul 7 se acordă o pensie, iar pentru dizabilitățile de la gradul 8 la gradul 14 se plătește o sumă forfetară.

Beneficiul pentru supraviețuitori (compensație) se acordă în cazul decesului lucrătorului, pentru a asigura traiul familiei acestuia. În funcție de numărul de supraviețuitori, se plătește o pensie sau o sumă forfetară.

În plus, există și alte beneficii, cum ar fi ajutorul pentru cheltuielile de înmormântare (beneficiu pentru funeralii) sau pensia pentru boală (compensație), care se acordă în locul beneficiului pentru incapacitate temporară de muncă, dacă boala sau leziunea nu se vindecă după un an și jumătate de la începerea tratamentului și gradul de dizabilitate este sever. De asemenea, se acordă beneficiul pentru îngrijire (compensație) în cazul în care dizabilitățile severe necesită asistență permanentă.

Merită menționat sistemul “bonus special”, care există în plus față de principalele beneficii de asigurare. Ca parte a inițiativelor de promovare a reintegrării sociale, se acordă diverse bonusuri speciale suplimentare. De exemplu, la beneficiul pentru incapacitate temporară de muncă se adaugă un bonus special de 20% din suma de bază zilnică a beneficiului, astfel încât compensația totală ajunge la 80% din suma de bază. Acest bonus special este interpretat legal ca fiind în scopul promovării bunăstării lucrătorilor afectați și nu are caracter de compensare a daunelor. Această interpretare legală are o importanță extrem de mare atunci când se ia în considerare responsabilitatea civilă a companiilor pentru compensarea daunelor, așa cum vom discuta mai jos.

Responsabilitatea civilă a companiilor pentru daune ce depășesc beneficiile asigurării de accidente de muncă în Japonia

Sistemul japonez de asigurări pentru accidente de muncă oferă compensații rapide lucrătorilor afectați, însă nu acoperă întreaga gamă de daune suferite de aceștia. În special, despăgubirile pentru suferința psihică rezultată din accidentele de muncă nu sunt incluse în beneficiile asigurării de accidente de muncă. De asemenea, în cazul pierderilor financiare datorate incapacității temporare de muncă sau a dizabilităților permanente, sumele acordate prin asigurarea de accidente de muncă pot să nu acopere integral daunele suferite. Pentru această parte a daunelor care nu sunt acoperite de asigurarea de accidente de muncă, lucrătorii afectați sau familiile lor pot solicita compensații civile de la companii.  

Fundamentul legal pentru aceste cereri este încălcarea de către companii a “obligației de a asigura siguranța” angajaților. Articolul 5 din Legea japoneză a contractelor de muncă stipulează că “angajatorul trebuie să ia în considerare necesitatea ca angajatul să își poată desfășura munca asigurându-și siguranța vieții și a corpului”, codificând astfel obligația de siguranță a companiilor. Această obligație a fost stabilită de-a lungul anilor prin jurisprudență, cu două decizii ale Curții Supreme care au pus bazele acesteia. Prima este decizia Curții Supreme din 25 februarie 1975 (1975), în cazul unui membru al Forțelor de Autoapărare Terestre care a decedat în timpul serviciului, unde statul a fost recunoscut pentru prima dată ca având o obligație de siguranță bazată pe principii de bună-credință față de funcționarii publici (cazul Forțelor de Autoapărare Terestre). A doua este decizia Curții Supreme din 10 aprilie 1984 (1984), într-un caz în care un angajat a fost ucis în timpul serviciului de noapte, clarificând că și companiile private au o obligație de siguranță în cadrul contractelor de muncă (cazul Kawayoshi). Dacă se stabilește că o companie a neglijat această obligație de siguranță și ca urmare a acestui fapt a avut loc un accident de muncă, compania va fi responsabilă pentru daune pe baza neîndeplinirii obligațiilor sau a unui act ilicit.  

Când o companie este responsabilă pentru compensații, beneficiile de asigurare pentru accidente de muncă deja primite de lucrătorul afectat vor fi deduse din suma de compensație pe care compania trebuie să o plătească. Aceasta se numește “compensare a pierderilor și câștigurilor” și este o ajustare pentru a preveni compensarea dublă a daunelor. Cu toate acestea, natura “beneficiilor speciale” menționate anterior devine importantă aici. Conform jurisprudenței, beneficiile speciale sunt parte a proiectelor de asistență socială pentru muncitori și nu au scopul de a compensa daunele, astfel încât nu sunt incluse în compensarea pierderilor și câștigurilor. Prin urmare, suma de compensație pe care compania trebuie să o plătească nu poate fi redusă cu suma beneficiilor speciale, ceea ce înseamnă că sarcina financiară a companiei crește efectiv.  

În plus, în cazul cererilor de compensație civilă, dacă se recunoaște că neglijența lucrătorului a contribuit la producerea accidentului sau la extinderea daunelor, suma compensației poate fi redusă proporțional cu gradul de neglijență, printr-un proces numit “compensare a neglijenței”. Aceasta este o diferență majoră față de sistemul de asigurări pentru accidente de muncă, care acordă beneficii fixe indiferent de neglijență.  

Principalele diferențe între asigurarea pentru accidente de muncă și cererile de compensație civilă în Japonia pot fi rezumate în tabelul de mai jos.

Sistemul de compensații suplimentare pentru accidente de muncă prin aderare voluntară a companiilor

Cum am văzut până acum, companiile se confruntă cu riscuri semnificative de răspundere civilă pentru daune, riscuri care nu sunt complet acoperite de asigurarea obligatorie de accidente de muncă. În special în cazurile de accidente mortale sau de handicapuri grave și permanente, suma compensațiilor, incluzând daune morale și pierderi de venituri, poate depăși ușor câteva zeci de milioane de yeni până la peste o sută de milioane de yeni. Pentru a gestiona aceste riscuri financiare, multe companii recurg la “sistemul de compensații suplimentare pentru accidente de muncă” oferit de companiile private de asigurări.

Acesta este un tip de asigurare la care companiile aderă voluntar, cu scopul de a se pregăti pentru plata compensațiilor pentru daune (în special daune morale) care nu sunt acoperite de asigurarea de accidente de muncă guvernamentală. Prin utilizarea acestui sistem, companiile pot acoperi plata compensațiilor prin asigurare în cazul unor evenimente neprevăzute, evitând astfel impactul grav asupra managementului.

Implementarea sistemului de compensații suplimentare pentru accidente de muncă nu se limitează doar la o strategie de hedging a riscurilor, ci aduce mai multe avantaje managementului companiei. În primul rând, stabilirea unui sistem de compensații generos contribuie la îmbunătățirea beneficiilor pentru angajați, oferind un mediu de lucru sigur, ceea ce la rândul său ajută la creșterea ratei de retenție a angajaților și la atragerea de talente valoroase. În al doilea rând, în anumite industrii, cum ar fi construcțiile, este tot mai frecvent ca companiile principale să impună subcontractorilor condiția de a adera la sistemul de compensații suplimentare pentru accidente de muncă. Aceasta face parte din gestionarea riscurilor întregului lanț de aprovizionare și poate duce la extinderea oportunităților de afaceri. În al treilea rând, primele de asigurare pentru acest tip de asigurare pot fi, în principiu, deduse integral ca cheltuieli în calculul impozitului pe profit, oferind astfel avantaje fiscale.

Astfel, sistemul de compensații suplimentare pentru accidente de muncă este un instrument important nu doar pentru aspectul defensiv al responsabilității legale pentru daune, ci și pentru strategii de management ofensiv, cum ar fi continuitatea afacerii, strategia de resurse umane și consolidarea relațiilor comerciale.

Concluzie

Sistemul japonez de compensare a accidentelor de muncă se bazează pe “asigurarea de accidente de muncă”, o asigurare obligatorie guvernamentală, și este structurat pe trei niveluri, unde responsabilitatea civilă pentru daunele care depășesc acoperirea asigurării revine companiilor, iar pentru gestionarea acestui risc există “sistemul de compensare suplimentară pentru accidente de muncă”. Înțelegerea precisă a acestui sistem juridic complex și implementarea măsurilor adecvate în funcție de conținutul afacerii și natura riscurilor sunt cerințe esențiale de conformitate și, în același timp, probleme importante de management pentru companiile care își desfășoară activitatea în Japonia. Răspunsul la accidentele de muncă implică aspecte fundamentale ale managementului corporativ, cum ar fi juridic, financiar și resurse umane, și necesită judecăți prudente bazate pe cunoștințe specializate.

Cabinetul de Avocatură Monolith are o vastă experiență în servicii legale legate de dreptul muncii, inclusiv sistemul de compensare a accidentelor de muncă descris în acest articol, pentru numeroși clienți din Japonia. În cadrul firmei noastre, avem mai mulți vorbitori de engleză cu calificări de avocat străin, capabili să ofere suport bazat pe o înțelegere profundă a problemelor specifice cu care se confruntă companiile internaționale care operează în Japonia. De la evaluarea riscurilor legate de accidentele de muncă și elaborarea regulamentelor interne, până la gestionarea situațiilor de urgență, oferim suport comprehensiv pentru activitățile dvs. de afaceri prin serviciile noastre legale cuprinzătoare.