Explicația privind nașterea drepturilor și perioada de protecție în dreptul de autor japonez

În portofoliul de proprietate intelectuală al unei companii, drepturile de autor constituie un drept fundamental care protejează o gamă largă de active, inclusiv software, materiale de marketing, rapoarte de cercetare și dezvoltare și designuri. În special pentru companiile care își desfășoară activitatea la nivel global, înțelegerea precisă a sistemelor legale din diferite țări, și în mod particular a caracteristicilor sistemului de drepturi de autor din Japonia, este extrem de importantă din perspectiva gestionării activelor și evitării riscurilor. Sistemul japonez de drepturi de autor, deși are o bază comună cu multe alte sisteme adoptate în lume, prezintă principii proprii în ceea ce privește mecanismul de apariție a drepturilor și metoda de calcul a perioadei de protecție. Legea japoneză a drepturilor de autor adoptă un principiu de ‘non-formalism’, care nu necesită nicio procedură de înregistrare sau aplicare la o autoritate administrativă pentru nașterea drepturilor. Acest lucru înseamnă că protecția legală este acordată automat în momentul finalizării activității creative. Cu toate acestea, această protecție automată nu se aplică tuturor produselor rezultate. Pentru a fi recunoscut ca ‘operă’ și a beneficia de protecție legală, este necesar să se îndeplinească cerința ‘originalității’. Această cerință este un criteriu important pentru a distinge între simple colecții de fapte sau date și rezultatele activității creative intelectuale. După apariția drepturilor, este la fel de important să înțelegem cât timp continuă această protecție, adică durata perioadei de protecție. Legea japoneză a drepturilor de autor adoptă două principii principale în calculul perioadei de protecție: unul bazat pe decesul autorului și unul excepțional bazat pe momentul publicării operei. Care dintre aceste principii se aplică depinde de natura operei și de modul în care este prezentat autorul. Aceste reguli complexe oferă un cadru legal predictibil pentru maximizarea valorii activelor intangibile ale unei companii și gestionarea ciclului lor de viață. Acest articol explică în detaliu, pe baza legislației și a jurisprudenței, cerințele pentru nașterea drepturilor în cadrul legii japoneze a drepturilor de autor, metoda specifică de calcul a perioadei de protecție și procesul până la dispariția acestora.

Generarea Drepturilor de Autor: Principiul Formalității și Cerința Creativității

Sub legea japoneză a drepturilor de autor, aceste drepturi apar automat atunci când sunt îndeplinite anumite cerințe. Înțelegerea acestui mecanism de generare este primul pas în gestionarea corespunzătoare a drepturilor proprii și în evitarea încălcării drepturilor altora. Aici vom explica cele două elemente centrale ale generării drepturilor: principiul formalității și cerința creativității.

Principiul Formalității

Unul dintre principiile fundamentale adoptate de sistemul japonez de drepturi de autor este principiul formalității. Acesta presupune că pentru generarea și deținerea drepturilor de autor nu este necesară îndeplinirea niciunei formalități. Mai exact, spre deosebire de drepturile de brevet sau de marcă comercială, care necesită aplicarea sau înregistrarea la o autoritate administrativă, drepturile de autor sunt acordate automat autorului în momentul în care opera este creată. Acest principiu este clar stipulat în articolul 17, alineatul 2 al legii japoneze a drepturilor de autor, care spune că “nu este necesară îndeplinirea niciunei formalități pentru deținerea drepturilor morale ale autorului și a drepturilor de autor”.

Prin acest principiu, de exemplu, rapoartele create de angajații unei companii, grafica realizată de un designer sau codul sursă scris de un programator sunt protejate de legea drepturilor de autor imediat ce sunt finalizate. Afișarea simbolului © (marca drepturilor de autor) pe site-uri web sau publicații nu este o cerință pentru generarea drepturilor, ci o practică convențională pentru a indica de facto existența drepturilor de autor, iar prezența sau absența acestuia nu afectează validitatea drepturilor.

Acest principiu simplifică procesul de obținere a drepturilor și stimulează activitatea creatoare. Totuși, înseamnă și că responsabilitatea de a dovedi existența și atribuirea drepturilor revine deținătorului acestora. În cazul unui litigiu, este necesar să se demonstreze cu dovezi obiective cine a creat ceva și când. Prin urmare, înregistrarea datei de creație și întocmirea contractelor devin aspecte practice importante.

Cerința Creativității ca Premisă pentru Caracterul de Operă

Deși drepturile de autor apar automat și fără formalități, obiectul protecției se limitează la lucrările care se încadrează în definiția legală de “operă”. Articolul 2, alineatul 1, punctul 1 al legii japoneze a drepturilor de autor definește o operă ca fiind “o expresie creativă a ideilor sau sentimentelor care aparține domeniului literaturii, științei, artelor sau muzicii”. În această definiție, cerința esențială pentru practică este “creativitatea”.

Creativitatea înseamnă că opera reflectă o anumită individualitate a autorului și nu necesită neapărat un grad înalt de artisticitate, noutate sau originalitate. Dacă rezultatul activității intelectuale a creatorului este evident și nu este doar o imitație a lucrării altcuiva, atunci creativitatea este de obicei recunoscută. Pe de altă parte, lucrările care ar arăta la fel indiferent cine le-ar crea sau care sunt doar fapte sau date brute nu sunt recunoscute ca având creativitate și, prin urmare, nu sunt protejate ca opere.

Un caz reprezentativ în care creativitatea a fost un punct de dispută este “Cazul Bazei de Date NTT Town Page” (decizia Tribunalului Districtual Tokyo din 16 mai 1997). În acest caz, s-a pus problema dacă baza de date a cărții de telefon clasificată pe profesii, cunoscută sub numele de “Town Page”, are caracter de operă. Tribunalul a decis că, spre deosebire de “Hello Page”, care aranjează numele persoanelor și companiilor în ordine alfabetică, sistemul de clasificare profesională din “Town Page” implică inovație în selecția și aranjarea informațiilor, recunoscându-i astfel creativitatea. Mai exact, sistemul unic de clasificare, conceput pentru a facilita căutarea, a fost evaluat ca o expresie creativă ce depășește o simplă colecție de date.

Acest caz oferă indicii importante pentru companii în ceea ce privește activele lor informaționale. Fie că bazele de date ale unei companii, cum ar fi listele de clienți sau datele de vânzări, sunt protejate de drepturile de autor depinde de dacă “selecția sau structura sistematică” a informațiilor este recunoscută ca având creativitate (conform articolului 12-2 al legii japoneze a drepturilor de autor). Dacă structura este comună sau determinată inevitabil de un anumit scop, creativitatea poate fi negată și baza de date nu poate fi protejată de drepturile de autor. Companiile trebuie să evalueze corect dacă activele lor informaționale sunt doar o colecție de date sau opere cu creativitate și să dezvolte o strategie de gestionare a informațiilor pe mai multe niveluri, luând în considerare și alte metode de protecție (de exemplu, protecția secretelor comerciale conform legii prevenirii concurenței neloiale sau protecția prin contracte).

Concepția perioadei de protecție a drepturilor de autor sub Legea Japoneză

Odată ce drepturile de autor sunt stabilite, aceste drepturi nu durează pentru totdeauna. Legea drepturilor de autor din Japonia protejează drepturile autorilor, dar, în același timp, după o anumită perioadă, eliberează operele în domeniul public ca bunuri culturale ale societății, pentru a promova utilizarea liberă și a contribui la dezvoltarea culturii. Prin urmare, drepturile de autor sunt supuse unei perioade de protecție clar definite.

Pentru a înțelege metoda de calcul a perioadei de protecție, primul principiu de bază pe care trebuie să-l cunoaștem este “principiul anului calendaristic”. Articolul 57 din Legea drepturilor de autor din Japonia stabilește că, atunci când se calculează sfârșitul perioadei de protecție, se începe de la “1 ianuarie a anului următor” evenimentelor care servesc ca punct de plecare pentru calcul, cum ar fi data decesului autorului, data publicării sau data creării operei. De exemplu, dacă un autor decedează pe 15 mai 2024, data de început pentru calculul perioadei de protecție a operelor sale va fi 1 ianuarie 2025. Dacă perioada de protecție este de 70 de ani, aceasta va expira la 31 decembrie 2094. Acest principiu al anului calendaristic este o prevedere pentru simplificarea calculului și se aplică tuturor calculărilor perioadei de protecție.

Concepția perioadei de protecție a drepturilor de autor în legea japoneză se împarte în două sisteme principale. Unul este “principiul calculului bazat pe deces”, care se aplică când autorul este o persoană fizică. Celălalt este “principiul calculului bazat pe publicare”, care se aplică când autorul este greu de identificat sau este o persoană juridică. Lungimea perioadei de protecție variază semnificativ în funcție de principiul aplicat, astfel încât este esențial să înțelegem corect această distincție.

Perioada de protecție principală: 70 de ani după moartea autorului

Unul dintre cele mai fundamentale principii ale perioadei de protecție în cadrul Legii drepturilor de autor din Japonia este că drepturile persistă timp de 70 de ani după moartea autorului. Acest lucru se aplică când autorul este o persoană fizică și opera a fost publicată sub numele său real (sau sub un pseudonim bine cunoscut). Articolul 51, alineatul (2) din Legea drepturilor de autor japoneză prevede că “drepturile de autor persistă… până la expirarea a 70 de ani după moartea autorului”. Această perioadă este stabilită nu doar pentru durata vieții autorului, ci și pentru a proteja interesele moștenitorilor sau ale altor succesorii în drepturi pentru o anumită perioadă după decesul acestuia.

Inițial, această perioadă de protecție era de “50 de ani după moarte”, dar a fost extinsă la “70 de ani după moarte” începând cu 30 decembrie 2018, ca urmare a modificărilor legislative aduse de intrarea în vigoare a Acordului de Parteneriat Trans-Pacific (TPP11). Această extensie a fost făcută pentru a armoniza cu standardele internaționale. Este important de menționat că, pentru operele a căror drepturi de autor au expirat deja la momentul intrării în vigoare a acestei modificări legislative, perioada de protecție nu este extinsă retroactiv. Acest principiu este cunoscut sub numele de “non-retroactivitatea protecției”.

În cazul operelor create în colaborare de mai mulți autori, numite “opere de coautorat”, calculul perioadei de protecție este puțin diferit. Conform parantezei din articolul 51, alineatul (2) al Legii drepturilor de autor din Japonia, perioada de protecție este stabilită la “70 de ani după moartea ultimului autor decedat”. De exemplu, dacă un roman a fost scris în colaborare de doi autori și unul dintre ei decedează, drepturile de autor nu expiră; perioada de 70 de ani începe să fie calculată de la decesul celui de-al doilea autor. Aceasta este o prevedere care ia în considerare faptul că contribuțiile fiecărui coautor la opera de coautorat sunt inseparabile și indivizibile.

Perioade de protecție excepționale

Există situații în care aplicarea principiului care stabilește perioada de protecție a drepturilor de autor începând cu decesul autorului este dificilă sau inadecvată. De exemplu, când identitatea autorului este necunoscută sau când autorul este o entitate juridică care nu este supusă conceptului de “deces”. Pentru a aborda aceste cazuri, Legea Drepturilor de Autor din Japonia (Japanese Copyright Law) stabilește perioade excepționale de protecție care încep de la momentul publicării operei. Aceste reglementări excepționale sunt aplicabile pentru multe dintre lucrările create în cadrul activităților corporative și sunt, prin urmare, de o importanță practică semnificativă.

Opere anonime sau sub pseudonim

Când un autor publică o operă fără a-și dezvălui numele real, fie anonim sau sub un pseudonim (cum ar fi un nume de autor), este dificil să se determine obiectiv data decesului autorului. Prin urmare, Articolul 52 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia stabilește că perioada de protecție pentru aceste opere este de “70 de ani după publicarea operei respective”.

Totuși, există câteva excepții la această regulă. În primul rând, dacă se dovedește că au trecut 70 de ani de la decesul autorului înainte de expirarea celor 70 de ani de la publicare, perioada de protecție se încheie la acel moment. În plus, dacă autorul întreprinde oricare dintre următoarele acțiuni într-o perioadă stabilită, perioada de protecție trece la principiul standard de “70 de ani după deces”.

1. Autorul își înregistrează numele real la Agenția pentru Afaceri Culturale (conform Articolului 75 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia).
2. Autorul republică opera sa, afișând numele real sau un pseudonim bine cunoscut ca nume al autorului.

Aceste prevederi oferă autorilor sau moștenitorilor acestora opțiuni pentru a asigura o perioadă mai lungă de protecție.

Opere create în numele unei organizații

Multe dintre operele create de companii se încadrează în această categorie. În cazul operelor de autor în numele unei persoane juridice sau alte organizații, cunoscute sub numele de “opere create în exercițiul funcțiunilor” sau “opere ale persoanei juridice”, nu se poate aplica principiul calculării termenului de protecție pornind de la deces, deoarece persoanele juridice nu au un “sfârșit” natural, asemenea persoanelor fizice. Prin urmare, articolul 53 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia stabilește că perioada de protecție a acestor drepturi de autor este de “70 de ani după publicarea operei”. În plus, dacă opera nu a fost publicată în termen de 70 de ani de la crearea sa, perioada de protecție expiră după “70 de ani de la crearea acesteia”.

Ceea ce este important aici este în ce circumstanțe devine o persoană juridică “autorul” unei opere. Acest lucru este determinat de cerințele pentru “opere create în exercițiul funcțiunilor”, stabilite în articolul 15 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia. Mai exact, operele create (cu excepția programelor de calculator) (1) pe baza inițiativei unei persoane juridice, (2) de către persoane care lucrează în cadrul acelei persoane juridice, (3) în exercițiul funcțiunilor lor și (4) publicate sub numele persoanei juridice, (5) sunt considerate a avea ca autor persoana juridică, cu excepția cazului în care există prevederi specifice în contract sau în regulamentul de muncă.

Prin urmare, pentru ca o companie să devină subiectul drepturilor de autor și să beneficieze de perioada de protecție de 70 de ani după publicare, este esențial să îndeplinească mai întâi cerințele pentru operele create în exercițiul funcțiunilor. Stabilirea unor prevederi clare în contractele de muncă sau în regulamentele interne privind atribuirea drepturilor pentru operele create de angajați nu doar că determină proprietarul drepturilor, dar are și un impact indirect asupra duratei de existență a acestor drepturi prin schimbările aplicabile în legislație, ceea ce este extrem de important.

Drepturile de autor ale filmelor sub legislația japoneză

Operele cinematografice, care implică numeroși membri ai echipei și investiții substanțiale de capital, au caracteristici diferite de alte opere și, prin urmare, beneficiază de prevederi speciale în ceea ce privește durata protecției drepturilor de autor. Articolul 54 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia stabilește că drepturile de autor asupra operelor cinematografice durează “70 de ani după publicarea operei respective”. Similar cu operele create în numele unei organizații, dacă opera nu este publicată în termen de 70 de ani de la crearea sa, perioada de protecție expiră “după 70 de ani de la crearea acesteia”.

În jurul perioadei de protecție a operelor cinematografice, există un caz juridic important care a pus în discuție amendamentele legislative și principiul neretroactivității protecției. Acesta este cazul “Shane” (decizia Curții Supreme de Justiție din 18 decembrie 2007). Cazul se referea la filmul “Shane”, publicat în 1953. Conform legii drepturilor de autor de la acea vreme, perioada de protecție a filmelor era de 50 de ani după publicare, iar drepturile de autor pentru “Shane” ar fi trebuit să expire la 31 decembrie 2003. Cu toate acestea, o lege revizuită a drepturilor de autor, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, a extins perioada de protecție a filmelor la 70 de ani după publicare. Proprietarii drepturilor au susținut că această prevedere extinsă ar trebui să se aplice și filmului “Shane”.

Însă, Curtea Supremă de Justiție a respins argumentele proprietarilor de drepturi. Motivul deciziei a fost că, la data intrării în vigoare a legii revizuite, la 1 ianuarie 2004, drepturile de autor asupra filmului “Shane” deja expiraseră în ziua precedentă, 31 decembrie 2003, și opera intrase în domeniul public. Principiul legal al neretroactivității a fost confirmat, stabilind că drepturile care au expirat nu pot fi revigorate prin amendamente legislative ulterioare.

Această decizie nu a determinat doar durata drepturilor pentru un singur film. Ea are o semnificație majoră prin faptul că oferă o claritate și stabilitate juridică în ceea ce privește impactul amendamentelor legislative asupra perioadei de protecție a drepturilor de autor. Asigură predictibilitatea pentru companii atunci când doresc să utilizeze opere din trecut, permițându-le să determine cu certitudine dacă o operă se află în domeniul public, bazându-se pe legea în vigoare la momentul expirării drepturilor. Astfel, domeniul public devine o resursă culturală stabilă, care nu poate fi subminată de amendamente legislative viitoare.

Compararea perioadelor de protecție

În tabelul de mai jos, am rezumat principiile și excepțiile perioadei de protecție a drepturilor de autor pe care le-am explicat până acum. Acest tabel este destinat să ofere o privire de ansamblu asupra perioadelor de protecție aplicabile în funcție de tipul de operă și momentul de la care începe calculul acestora.

Concluzii

Așa cum am detaliat în acest articol, sistemul japonez de drepturi de autor (Japanese copyright system) se bazează pe un cadru legal clar, de la nașterea drepturilor până la dispariția acestora. În ceea ce privește nașterea drepturilor, este adoptat un sistem “non-formalist” care nu necesită înregistrare, dar ca premisă pentru protecție se cere “originalitatea”. Acest aspect sugerează că nu toate informațiile generate de o companie sunt automat protejate, ceea ce reprezintă un punct important de luat în considerare în gestionarea activelor. În ceea ce privește durata de protecție, pentru operele create de persoane fizice se aplică principiul “70 de ani după moartea autorului”, în timp ce pentru operele create în numele organizațiilor strâns legate de activitățile corporative sau pentru operele cinematografice, se aplică un principiu excepțional de “70 de ani după publicare”. Înțelegerea precisă a acestor reguli și cunoașterea categoriei în care se încadrează operele deținute sau utilizate de compania dvs., precum și durata de protecție a acestora, sunt esențiale în elaborarea strategiei de proprietate intelectuală.

Cabinetul de avocatură Monolith deține cunoștințe aprofundate și o vastă experiență în oferirea de sfaturi clienților, atât naționali cât și internaționali, în materie de dreptul japonez al drepturilor de autor (Japanese copyright law). Suntem specializați în oferirea de suport legal strategic pentru problemele legate de drepturile de proprietate intelectuală care traversează frontierele, cu care se confruntă companiile ce desfășoară activități la nivel internațional. Cabinetul nostru include mai mulți experți vorbitori de engleză cu calificări de avocat în străinătate, capabili să depășească diferențele culturale și de sistem legal, oferind soluții optime prin comunicare eficientă pentru a conduce afacerile clienților spre succes. Suntem pregătiți să răspundem la orice consultații legate de temele abordate în acest articol, inclusiv gestionarea drepturilor de autor, contractele de licențiere și rezolvarea disputelor.