Recunoașterea autorului în dreptul de autor japonez: Principii și excepții în afaceri

În cadrul legislației japoneze privind drepturile de autor, problema “cine este autorul” reprezintă un punct de plecare extrem de important pentru toate relațiile de drepturi. Spre deosebire de drepturile de brevet sau de marcă comercială, drepturile de autor apar automat odată cu creația, fără a necesita vreo procedură de înregistrare. Acest principiu, cunoscut sub numele de “formalismul negativ”, protejează rapid drepturile creatorilor, dar implică, în același timp, riscul neclarității atribuirii drepturilor, în special în activitățile corporative. În principiu, persoana fizică care a creat opera este considerată autor, însă în mediul de afaceri există situații în care mai multe persoane contribuie împreună la crearea unei opere, angajații creează opere în cadrul îndatoririlor lor de serviciu, sau există proiecte ample, precum filmele, la care participă numeroși specialiști. Pentru a face față acestor situații complexe, legea japoneză a drepturilor de autor stabilește câteva excepții importante și reguli speciale care completează principiile de bază. Înțelegerea precisă și gestionarea adecvată a acestor reguli sunt esențiale pentru ca întreprinderile să își protejeze în mod sigur proprietatea intelectuală și să prevină conflictele viitoare. Acest articol va examina mai întâi principiile fundamentale de recunoaștere a autorului și apoi va discuta despre excepțiile specifice care sunt deosebit de relevante pentru dreptul corporativ, cum ar fi coautoratul, creațiile în cadrul îndatoririlor de serviciu și operele cinematografice, oferind o perspectivă specializată și referindu-se la legislația și jurisprudența specifică.

Principiu: Cine este autorul?

Legea drepturilor de autor din Japonia definește autorul ca fiind „persoana care creează o operă de artă”, conform articolului 2, alineatul 1, punctul 2. Aceasta este o regulă fundamentală și incontestabilă în cadrul legislației japoneze privind drepturile de autor. Termenul „persoana care creează” se referă la persoana fizică care efectuează activitatea de exprimare concretă. Prin urmare, persoanele care doar furnizează fonduri, propun idei pentru creație sau oferă instrucțiuni generale ca manageri nu sunt considerate autori conform acestui principiu. Obiectul protecției drepturilor de autor este însăși „exprimarea” creativă, iar persoana care materializează această exprimare prin propriile eforturi este recunoscută ca autor.

Ceea ce face acest principiu și mai important este adoptarea de către legea japoneză a drepturilor de autor a „principiului formalităților nule”. Articolul 17, alineatul 2 din legea japoneză a drepturilor de autor stipulează că drepturile autorului „încep odată cu crearea operei de artă”, fără a solicita înregistrarea la autoritățile administrative sau orice altă formă de indicare specifică. Combinația acestor două principii duce la consecința juridică că, în momentul creării unei opere de artă, drepturile de autor sunt atribuite automat creatorului acelei opere.

Acest mecanism poate genera riscuri semnificative din perspectiva afacerilor. Să luăm, de exemplu, cazul unei companii care angajează un designer freelancer pentru a crea un logo. În momentul în care designerul finalizează designul, conform principiilor legii japoneze a drepturilor de autor, drepturile de autor asupra logo-ului sunt atribuite automat designerului. Chiar dacă compania a plătit pentru serviciu, ea nu devine titularul drepturilor de autor asupra logo-ului decât dacă încheie un contract separat pentru transferul drepturilor de autor. Riscul atribuirii drepturilor nu apare în etapa de înregistrare, ci în momentul exact al creării. Prin urmare, pentru ca o companie să-și asigure drepturile de proprietate intelectuală în mod sigur, este esențială gestionarea riscurilor în avans, prin clarificarea relațiilor de drepturi prin contracte înainte de începerea procesului de creație, și nu printr-o abordare reactivă ulterioară.

Când mai mulți creatori sunt implicați: Coautorii în Japonia

În proiectele de afaceri, este frecvent ca mai mulți specialiști să colaboreze pentru a crea un singur produs finit. O problemă care apare în aceste situații este tratamentul lucrărilor create în comun. Legea drepturilor de autor din Japonia definește lucrările create în comun ca fiind „lucrări create împreună de doi sau mai mulți autori, ale căror contribuții individuale nu pot fi separate pentru a fi utilizate individual”. Această definiție include două cerințe importante: în primul rând, intenția comună a mai multor creatori de a produce o singură lucrare și, în al doilea rând, imposibilitatea de a separa și utiliza independent contribuțiile individuale în lucrarea finalizată.

Acest lucru se distinge clar de lucrările combinate, unde contribuțiile individuale pot fi separate. De exemplu, dacă mai mulți autori scriu capitole diferite pentru a completa o carte, fiecare capitol poate fi utilizat separat ca o lucrare independentă, ceea ce înseamnă că este o lucrare combinată. În acest caz, fiecare autor deține drepturi de autor individual pentru capitolul pe care l-a scris. Pe de altă parte, dacă doi scenariști colaborează pentru a scrie un singur scenariu, nu este posibil să se extragă contribuția unuia dintre ei, astfel că acesta devine o lucrare creată în comun.

În ceea ce privește exercitarea drepturilor asupra lucrărilor create în comun, legea drepturilor de autor din Japonia stabilește reguli foarte stricte. Drepturile deținute de autor sunt împărțite în drepturi morale, care protejează interesele spirituale, și drepturi de autor (drepturi de proprietate), care protejează interesele financiare. În cazul lucrărilor create în comun, exercitarea ambelor tipuri de drepturi necesită consensul tuturor coautorilor. Mai exact, articolul 64 alineatul (1) din legea drepturilor de autor din Japonia cere consensul tuturor pentru exercitarea drepturilor morale, iar articolul 65 alineatul (2) cere consensul tuturor pentru exercitarea drepturilor de autor (drepturi de proprietate).

Principiul „consensului tuturor” se aplică nu doar acordării de licențe către terți, ci și atunci când unul dintre coautori dorește să utilizeze lucrarea pe cont propriu. În plus, articolul 65 alineatul (1) din legea drepturilor de autor din Japonia prevede că, atunci când un coautor dorește să transfere sau să ipotecheze partea sa, trebuie să obțină consensul tuturor celorlalți coautori.

Principiul unanimității are scopul de a proteja fiecare coautor, dar, în același timp, poate duce la un risc serios în afaceri, și anume „blocajul drepturilor de autor”. Dacă unul dintre coautori se opune, utilizarea comercială a lucrării, inclusiv licențierea, vânzarea sau modificarea, devine imposibilă, iar o proprietate intelectuală valoroasă poate fi complet înghețată. Pentru a evita astfel de situații, legea drepturilor de autor din Japonia interzice obstrucționarea consensului „în mod neonest” în cazul drepturilor morale (articolul 64 alineatul (2)) și refuzul consensului „fără un motiv întemeiat” în cazul drepturilor de autor (drepturi de proprietate) (articolul 65 alineatul (3)). Cu toate acestea, pentru a determina ce constituie un „act neonest” sau un „motiv întemeiat”, este adesea necesar să se recurgă la litigii, ceea ce implică timp și costuri, făcând această soluție impractică pentru afaceri.

Prin urmare, la începutul unui proiect de creație comună, este esențial să se încheie un contract între coautori, care să stabilească în detaliu metoda de exercitare a drepturilor, distribuția veniturilor, desemnarea unei persoane care să exercite drepturile în numele tuturor și mecanismele de rezolvare a disputelor în caz de dezacord, pentru a evita riscul de blocaj.

Identificarea Autorului în Practica Juridică: Presupunerea Autoriei Sub Legea Japoneză a Drepturilor de Autor

Când a trecut mult timp de la crearea unei opere sau când sunt implicați numeroși participanți, poate fi dificil să se demonstreze cine este adevăratul autor. Pentru a atenua aceste dificultăți practice, legea japoneză a drepturilor de autor include prevederi privind “presupunerea autoriei”. Articolul 14 din Legea Japoneză a Drepturilor de Autor stipulează că “persoana al cărei nume sau denumire… este cunoscută ca nume de autor și este afișată în mod obișnuit pe originalul operei sau la momentul oferirii sau prezentării operei publicului, este prezumată a fi autorul acelei opere”.

Această prevedere este doar o “presupunere” legală și poate fi răsturnată prin dovezi contrare. Astfel, persoana al cărei nume apare pe opera de artă este considerată autorul, dar dacă se poate demonstra că această afișare este contrară faptelor, atunci presupunerea poate fi inversată. Un caz important care a clarificat natura juridică și limitele acestei presupuneri este decizia Curții Supreme de Justiție pentru Proprietate Intelectuală, cunoscută sub numele de “Cazul Selecției de Jurisprudență în Dreptul de Autor”.

În acest caz, un academic care a fost afișat ca “editor” într-o serie de cărți de specialitate în drept a susținut că este autorul acelor cărți. Era evident că, având numele afișat ca editor, presupunerea autoriei conform articolului 14 din Legea Japoneză a Drepturilor de Autor era aplicabilă. Cu toate acestea, instanța a examinat în detaliu contribuția efectivă a acestui academic la proiect. În cele din urmă, instanța a stabilit că activitatea academicului se limita la sfaturi și exprimarea de opinii și că nu a participat activ la selecția sau aranjarea cazurilor juridice pentru publicare, care constituie nucleul activității creative a unei opere editoriale. Cu alte cuvinte, rolul său era în esență doar de consilier și nu se putea spune că a avut o contribuție creativă, astfel instanța a admis răsturnarea presupunerii autoriei.

Acest caz a subliniat clar că, în recunoașterea autorului, nu titlul sau afișarea contează, ci “substanța” contribuției efective la activitatea creativă. Pentru companii, acest lucru oferă două implicații importante. În primul rând, persoanele afișate ca autori în documentele interne, rapoartele sau alte lucrări trebuie să fie cele care au contribuit efectiv la crearea acestora, nu doar liderii de proiect sau persoanele cu funcții. O afișare neglijentă a autorului poate duce la o presupunere juridică invalidă. În al doilea rând, chiar dacă o persoană afișată greșit ca autor revendică drepturi, dacă se poate demonstra că acea persoană nu a avut o contribuție creativă efectivă, există posibilitatea de a contracara aceste pretenții. În gestionarea proprietății intelectuale a unei companii, este extrem de important să se stabilească o politică de creditare bazată pe contribuția creativă reală, nu pe poziția sau ierarhia persoanei, pentru a asigura stabilitatea juridică.

Excepția importantă nr. 1: Operele create în cadrul unei persoane juridice

În activitatea corporativă, dacă ar fi necesar să se obțină permisiunea de la angajații creatori de fiecare dată când se produc rapoarte, planuri, software sau designuri, desfășurarea eficientă a afacerilor ar fi semnificativ împiedicată. Pentru a rezolva această problemă, Legea Drepturilor de Autor din Japonia stabilește sistemul “operei create în exercițiul funcțiunilor” ca cea mai importantă excepție la principiul recunoașterii autorului. Prevederea stabilită în articolul 15 al Legii Drepturilor de Autor din Japonia recunoaște, sub anumite condiții, că nu persoana fizică care a creat opera, ci entitatea care o utilizează, cum ar fi o persoană juridică, devine autorul original al operei.

Pentru ca o operă creată în exercițiul funcțiunilor să fie recunoscută, trebuie să îndeplinească toate cerințele stabilite în alineatul (1) al articolului 15 al Legii Drepturilor de Autor din Japonia:

1. Să fie creată pe baza inițiativei persoanei juridice etc.
2. Să fie creată de o persoană care lucrează în cadrul acelei persoane juridice etc.
3. Să fie creată în cadrul îndeplinirii funcțiunilor sale.
4. Să fie publicată sub numele persoanei juridice etc.
5. Să nu existe o reglementare specială în contract, regulamentul de muncă sau alte documente la momentul creării.

Totuși, în ceea ce privește operele de programe pentru calculator, având în vedere realitatea că acestea sunt adesea dezvoltate pentru utilizare internă și nu sunt publicate extern, alineatul (2) al articolului 15 al Legii Drepturilor de Autor din Japonia prevede că cerința a patra, “publicarea sub numele persoanei juridice”, nu este necesară.

Dintre aceste cerințe, cea mai disputată și adesea subiect de litigiu în instanță este domeniul de aplicare al celui de-al doilea punct, “persoana care lucrează în cadrul persoanei juridice etc.” Este clar că angajații cu normă întreagă sunt incluși, dar tratamentul operelor create de angajații contractuali, angajații temporari sau freelancerii care au încheiat contracte de prestări servicii este problematic.

Un caz reprezentativ în această privință este decizia Curții Supreme din Japonia din 11 aprilie 2003 (2003) în cazul “RGB Adventure”. În acest caz, un designer chinez care a venit în Japonia cu o viză de turist a creat un design de personaj pentru o companie japoneză de producție de animație. Nu exista un contract formal de angajare între designer și companie. Curtea Supremă a arătat un criteriu de judecată care pune accent pe relația substanțială, indiferent de existența unei relații contractuale formale (teoria substanței). Mai precis, a indicat că ar trebui să se ia în considerare în mod comprehensiv dacă există o realitate a furnizării de muncă sub supravegherea și controlul persoanei juridice și dacă banii plătiți pot fi considerați ca o compensație pentru furnizarea de muncă. În acest caz, s-a recunoscut că există o relație substanțială de supraveghere și control, deoarece designerul a lucrat conform instrucțiunilor companiei și a primit o remunerație fixă lunară, și astfel s-a afirmat că opera creată în exercițiul funcțiunilor a fost stabilită.

Această decizie a Curții Supreme a devenit un standard pentru cazurile ulterioare. De exemplu, în cazul “Fotograful” (decizia Curții de Apel pentru Proprietate Intelectuală din 24 decembrie 2009), s-a negat stabilirea unei opere create în exercițiul funcțiunilor, deoarece fotograful profesionist a exercitat un grad înalt de discreție profesională în fotografiere și, deși a primit instrucțiuni generale de la companie, nu se afla sub controlul și supravegherea substanțială a acesteia. Pe de altă parte, în cazul “Porțile Valhalla ale Închisorii Divine” (decizia Curții de Apel pentru Proprietate Intelectuală din 25 februarie 2016), s-a decis că opera creată în exercițiul funcțiunilor a fost stabilită, deoarece dezvoltatorul de jocuri, care nu avea un contract de muncă, era gestionat prin carduri de timp și folosea facilitățile companiei pentru munca sa.

Concluzia importantă care se desprinde din aceste cazuri este că “realitatea gestionării zilnice a afacerilor” în sine, adică modul în care o companie colaborează cu freelancerii și subcontractanții externi, are un sens juridic în determinarea proprietății intelectuale. Chiar dacă contractul specifică “prestări servicii”, dacă în practica zilnică există o gestionare strictă a timpului și locului de muncă, se dau instrucțiuni detaliate cu privire la modul de desfășurare a muncii și se plătește o remunerație pe oră, instanța poate considera aceasta ca o relație substanțială de control și supraveghere și poate decide că drepturile de autor asupra produsului finit aparțin companiei ca operă creată în exercițiul funcțiunilor. Prin urmare, companiile trebuie să alinieze strategic conținutul contractului cu metodele de gestionare a muncii în practică și să gestioneze riscurile de atribuire a drepturilor care nu sunt intenționate.

Excepția importantă nr. 2: Operele cinematografice

Filmul reprezintă o artă complexă, rezultatul contribuțiilor creative ale unui număr mare de specialiști, inclusiv regizori, scenariști, directori de imagine, scenografi, actori și muzicieni. Dacă toți acești contribuitori ar împărți drepturile de autor (drepturi de proprietate) ca autori colectivi, riscul de “impas al drepturilor de autor” ar crește semnificativ, făcând utilizarea comercială a filmelor, cum ar fi distribuția și licențierea, practic imposibilă. Pentru a evita această situație și a promova dezvoltarea sănătoasă a industriei cinematografice, care necesită investiții substanțiale, legea drepturilor de autor din Japonia stabilește reguli specifice pentru operele cinematografice.

În primul rând, articolul 16 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia definește “autorul” unei opere cinematografice ca fiind persoana care “contribuie creativ la formarea generală a operei cinematografice prin producție, regie, interpretare, filmare, scenografie etc.” Acest lucru include regizorii și directorii de imagine. Aceste persoane păstrează drepturile morale inalienabile ale autorului, cum ar fi dreptul la recunoașterea numelui și dreptul la integritatea operei.

Cu toate acestea, în ceea ce privește atribuirea drepturilor de proprietate, adică “drepturile de autor”, articolul 29 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia stabilește o excepție decisivă. Acest articol prevede că drepturile de autor asupra unei opere cinematografice aparțin inițial nu autorului (de exemplu, regizorului), ci “persoanei care are inițiativa și responsabilitatea pentru producția operei cinematografice”, adică “producătorului de film”. Producătorul de film se referă, în general, la companiile de producție de film sau comitetele de producție care asigură finanțarea filmului și își asumă responsabilitatea finală.

Acest mecanism este rezultatul unei considerații politice industriale clare încorporate în legea drepturilor de autor din Japonia. Prin centralizarea drepturilor de proprietate necesare pentru utilizarea comercială în mâinile producătorului de film, care își asumă riscurile afacerii, se elimină complexitatea gestionării drepturilor și se facilitează finanțarea eficientă și distribuția globală. Astfel, investitorii pot investi în proiecte cinematografice fără a fi îngrijorați de incertitudinea relațiilor de drepturi. Păstrând drepturile morale ale autorului la fiecare creator individual, în timp ce drepturile de proprietate sunt concentrate la producător, acest model de separare este o soluție legală extrem de rațională care echilibrează onoarea creatorilor cu dezvoltarea industriei cinematografice ca afacere.

Supliment despre Creațiile Informatice sub Legea Japoneză

În ultimii ani, odată cu dezvoltarea tehnologiei inteligenței artificiale (AI), tratamentul drepturilor de autor asupra conținutului generat de computere a devenit un subiect de dezbatere la nivel mondial. În acest context, legea drepturilor de autor din Japonia nu conține prevederi directe, însă Consiliul pentru Drepturile de Autor al Agenției pentru Afaceri Culturale, începând cu raportul publicat în anul 1993 (Heisei 5), a prezentat o abordare consecventă în urma unor examinări îndelungate.

Abordarea fundamentală este cunoscută sub numele de “teoria instrumentului”. Aceasta poziționează computerele și sistemele AI ca fiind instrumente avansate utilizate de oameni pentru activități creative. Conform acestei teorii, chiar și operele create de computere pot fi considerate creații ale unui uman, atât timp cât în procesul de creație, persoana respectivă are o intenție creativă și exprimă creativ gânduri sau sentimente prin instrucțiuni specifice (introducerea prompturilor, selecția datelor, setarea parametrilor, filtrarea și modificarea rezultatelor generate), astfel încât acea persoană este recunoscută ca autor.

Indiferent de nivelul de avansare al tehnologiei AI, sub interpretarea actuală a legii japoneze, AI-ul în sine nu poate deveni autor. Punctul de dispută legală nu este “dacă AI-ul poate deveni autor”, ci “care dintre acțiunile umane în procesul de creație a produsului generat de AI sunt evaluate ca contribuții creative la o operă de autor”. Această abordare consecventă, cunoscută sub numele de “teoria instrumentului”, asigură un anumit grad de predictibilitate legală chiar și în contextul unei tehnologii care se schimbă rapid. Pentru companiile care utilizează AI pentru a genera conținut, este esențial să documenteze și să poată dovedi procesul de implicare creativă a omului, cum ar fi proiectarea prompturilor și selecția și editarea rezultatelor generate, pentru a asigura drepturile de autor asupra acelui conținut.

Concluzie

Recunoașterea autorului în cadrul Legii Drepturilor de Autor din Japonia pornește de la principiul simplu și clar că “persoana care a creat opera este autorul”. Totuși, în contextul activităților corporative, acest principiu nu este suficient pentru a acoperi diversele forme de creație care există. Excepțiile importante, cum ar fi operele create în colaborare de mai mulți autori, operele create de angajați în cadrul îndeplinirii sarcinilor de serviciu și operele cinematografice, sunt stabilite pentru a ajusta atribuirea drepturilor în conformitate cu realitățile afacerilor. A conduce o afacere fără o înțelegere corectă a acestor reguli poate duce la pierderea neintenționată a drepturilor de proprietate intelectuală vitale pentru companie sau la implicarea în conflicte de drepturi neprevăzute, riscuri majore care pot apărea. Pentru a asigura atribuirea drepturilor de proprietate intelectuală și pentru a garanta stabilitatea afacerii, este esențial să încheiați contracte clare și detaliate în avans cu toți cei implicați în activitatea de creație și să organizați relațiile de drepturi.

Cabinetul nostru de avocatură Monolith are o bogată experiență în furnizarea de servicii legale specializate pentru o multitudine de clienți, atât naționali cât și internaționali, în probleme complexe legate de Legea Drepturilor de Autor din Japonia. În cadrul biroului nostru sunt prezenți experți vorbitori de engleză, care dețin calificări de avocat atât în Japonia cât și în străinătate, capabili să răspundă cu precizie problemelor legate de drepturile de autor în contextul afacerilor internaționale. Dacă aveți întrebări specifice legate de recunoașterea autorului, crearea contractelor sau construirea unui sistem de gestionare a drepturilor, care să sprijine strategia de proprietate intelectuală a companiei dumneavoastră, vă rugăm să contactați biroul nostru pentru consultanță detaliată.