Drepturile morale ale autorului în legislația japoneză privind dreptul de autor: Riscuri legale și măsuri de precauție pe care companiile ar trebui să le cunoască

Sub legislația japoneză, drepturile născute din activități creative au două naturi diferite. Una este ‘dreptul de autor (drept de proprietate)’, un drept economic care poate fi licențiat sau transferat și este un concept larg recunoscut internațional. Totuși, există un alt drept esențial care formează fundamentul sistemului japonez de drepturi de autor: ‘drepturile morale ale autorului’. Acest drept protejează legătura personală și spirituală pe care un autor o are cu creația sa și, sub legea japoneză a drepturilor de autor, este considerat un drept exclusiv personal și intransferabil. Această intransferabilitate creează riscuri legale unice și semnificative în activitatea corporativă. Chiar dacă o companie crede că a dobândit complet drepturile de autor printr-un contract, individul creator păstrează drepturile morale ale autorului. Ca rezultat, creatorul poate ulterior să conteste modificările sau modul de utilizare a operei necesare afacerii, ceea ce poate duce la proceduri legale precum cereri de interdicție sau de despăgubiri. Acest articol clarifică mai întâi conceptul fundamental al drepturilor morale ale autorului prin comparație cu dreptul de autor (drept de proprietate). Apoi, explică în detaliu cele trei drepturi principale care compun drepturile morale ale autorului – dreptul de divulgare, dreptul la menționarea numelui și dreptul la integritatea operei – folosind exemple din jurisprudența japoneză. În final, articolul detaliază cel mai eficient cadru legal pentru gestionarea sistematică a acestor riscuri de către companii, sistemul ‘operei create în cadrul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu’, și oferă orientări practice.

Conceptele fundamentale ale drepturilor morale ale autorului: Diferența față de drepturile de autor ca proprietate

Legea drepturilor de autor din Japonia clasifică drepturile autorilor în două categorii principale. Prima este ‘dreptul de autor (drept de proprietate)’, care protejează valoarea economică a operei, iar cealaltă este ‘drepturile morale ale autorului’, care protejează interesele spirituale ale autorului, adică legătura personală între creație și autor. Articolul 17, alineatul (1) din Legea drepturilor de autor din Japonia stabilește că autorul deține ambele tipuri de drepturi.

Cea mai mare caracteristică a drepturilor morale ale autorului este exclusivitatea lor personală. Articolul 59 din Legea drepturilor de autor din Japonia prevede clar că ‘drepturile morale ale autorului sunt exclusive pentru autor și nu pot fi transferate’. Acest lucru înseamnă că drepturile morale ale autorului sunt inseparabile de personalitatea autorului și, chiar dacă drepturile de autor (drept de proprietate) sunt transferate altcuiva prin contract, drepturile morale ale autorului rămân permanent cu creatorul original. Această caracteristică legală are o importanță extrem de mare în practica contractelor de licențiere și transfer de drepturi. Simplul fapt de a încheia un contract care prevede ‘transferul drepturilor de autor’ nu este suficient pentru a gestiona riscurile asociate cu drepturile morale ale autorului. Pentru ca o companie să utilizeze liber și flexibil o operă, este esențial să se ocupe corespunzător de drepturile morale ale autorului, separat de achiziția drepturilor de autor (drept de proprietate).

Tabelul de mai jos rezumă diferențele fundamentale dintre aceste două tipuri de drepturi.

Dreptul de divulgare: Gestionarea drepturilor asupra operelor nepublicate sub Legea Japoneză a Drepturilor de Autor

Dreptul de divulgare este stabilit în articolul 18 al Legii Japoneze a Drepturilor de Autor și prevede că “autorul are dreptul de a oferi sau de a prezenta publicului opera sa care încă nu a fost publicată”. Acesta este un drept exclusiv al autorului de a decide când și în ce mod să-și dezvăluie creația. În activitatea corporativă, există multe opere nepublicate, cum ar fi schițele planurilor de afaceri create intern, rapoartele de cercetare și dezvoltare nepublicate, software-ul înainte de lansare și designurile publicitare înainte de decizia finală. Divulgarea acestor opere fără consimțământul angajaților sau al terților care sunt autori poate constitui o încălcare a dreptului de divulgare.

Totuși, Legea Japoneză a Drepturilor de Autor prevede anumite situații în care consimțământul autorului este “presupus” legal. Conform articolului 18, alineatul (2), punctul 1 al Legii Japoneze a Drepturilor de Autor, când drepturile de autor (drepturile patrimoniale) asupra unei opere nepublicate sunt transferate, se presupune că autorul a consimțat ca persoana care a primit drepturile să ofere sau să prezinte opera publicului. Această prevedere are scopul de a facilita utilizarea netulburată a operelor nepublicate pe care o companie le-a dobândit prin contract, dar este important de notat că această “presupunere” poate fi răsturnată legal. Efectul juridic al “presupunerii” este mai slab decât cel al “considerării” și poate fi răsturnat dacă autorul dovedește că “a transferat drepturile de autor, dar nu a consimțit la divulgare”. Prin urmare, dacă o companie dobândește o operă nepublicată și are planuri de a o divulga în viitor, nu ar trebui să se bazeze exclusiv pe această prevedere de “presupunere”, ci ar fi înțelept să obțină un consimțământ clar și irevocabil de la autor în contractul scris, cu privire la momentul și modul de divulgare, pentru a preveni litigiile înainte de a apărea.

Dreptul de a indica numele: Dreptul autorului de a decide creditarea operei sale sub legislația japoneză

Dreptul de a indica numele este prevăzut în articolul 19 al Legii drepturilor de autor din Japonia. Acest drept asigură autorilor posibilitatea de a alege dacă să-și afișeze numele real, să folosească un pseudonim sau să nu-și afișeze deloc numele (anonimat) atunci când publică propriile opere. Persoanele care utilizează operele de artă sunt, în principiu, obligate să respecte metoda de afișare a numelui pe care autorul a ales-o deja.

Totuși, există excepții de la acest drept. Paragraful 3 al articolului 19 din Legea drepturilor de autor din Japonia stipulează că “în cazul în care, având în vedere scopul și modul de utilizare a operei, se consideră că nu există riscul de a prejudicia interesele autorului de a revendica calitatea de creator, se poate omite afișarea numelui, atâta timp cât acest lucru nu contravine practicilor corecte.” De exemplu, este general acceptat că atunci când muzica este redată ca fundal sonor în restaurante sau magazine, nu este necesar să se anunțe numele compozitorului pentru fiecare piesă, aceasta fiind o situație care se încadrează în excepția menționată.

Dezvoltările tehnologice recente au prezentat noi provocări pentru dreptul de a indica numele. Un exemplu emblematic este decizia Curții Supreme din Japonia din 21 iulie 2020 (cunoscută sub numele de “cazul retweet-ului”). În acest caz, un fotograf a postat pe Twitter o fotografie cu numele său afișat, care a fost retweetată de o terță parte. Din cauza specificațiilor sistemului Twitter, imaginea a fost automat decupată (tăiată), iar partea cu numele fotografului a dispărut din afișarea pe timeline. Curtea Supremă a decis că, chiar dacă persoana care a făcut retweet-ul nu a avut intenția de a șterge numele, faptul că fotografia a fost prezentată publicului fără afișarea numelui a încălcat dreptul fotografului de a indica numele. Această decizie oferă o indicație importantă pentru companiile care se ocupă cu operarea site-urilor web, dezvoltarea de aplicații și marketingul pe rețelele sociale, și anume că, încă din etapa de proiectare a sistemelor care procesează și afișează automat conținutul, este esențial să se asigure că creditarea autorilor nu este eliminată involuntar din cauza considerațiilor tehnice. Este esențial să se recunoască faptul că încălcarea dreptului de a indica numele poate surveni nu doar prin acțiuni umane directe, ci și prin funcționarea automată a sistemelor.

Dreptul de integritate: Protejarea integrității operei de autor

Dreptul de integritate este unul dintre cele mai puternice drepturi ale personalității autorului și adesea sursa conflictelor în practica de afaceri. Articolul 20, paragraful 1 al Legii drepturilor de autor din Japonia (Japanese Copyright Law) stabilește că “autorul are dreptul de a păstra integritatea operei sale și a titlului acesteia, și nu trebuie să accepte modificări, eliminări sau alte alterări făcute fără consimțământul său”. Acesta este dreptul autorului de a preveni modificările neautorizate ale conținutului sau titlului creației sale. De exemplu, schimbarea poveștii unui roman, ajustarea tonurilor de culoare ale unei ilustrații sau eliminarea unei părți dintr-un design de logo pot toate constitui posibile încălcări ale dreptului de integritate.

Desigur, nu toate modificările sunt interzise. Articolul 20, paragraful 2 al aceleiași legi enumeră anumite excepții la dreptul de integritate, care nu sunt considerate încălcări. Printre acestea, cea mai relevantă pentru practica corporativă este punctul 4, care se referă la “modificările considerate inevitabile în lumina naturii operei, scopului și modului său de utilizare”. Cu toate acestea, determinarea dacă o modificare este “inevitabilă” sau nu este adesea ambiguă și face dificilă previziunea legală. Chiar și acțiuni considerate normale în afaceri, cum ar fi redimensionarea unei imagini pentru a fi postată pe un site web sau crearea unui rezumat al unui raport prin scurtarea textului, pot duce la riscul unui conflict dacă autorul susține că “intenția creativă a fost compromisă”.

Ceea ce este important de reținut aici este că cerința “fără consimțământul său” este evaluată nu doar pe baza sentimentelor subiective ale autorului, ci și conform unor standarde obiective. Cu toate acestea, datorită liniei neclare între această evaluare obiectivă și modificările “inevitabile”, acest drept poate deveni un instrument puternic de negociere pentru creatori. Partea corporativă poate fi forțată să accepte un compromis nefavorabil cu autorul pentru a evita riscul unui proces legat de modificări minore. Pentru a elimina această incertitudine, este extrem de eficient ca, la încheierea contractelor de utilizare a operei, să se enumere în mod specific modificările anticipate (de exemplu, schimbarea dimensiunii, decuparea, corecția culorilor etc.) și să se includă clauze care să stipuleze că autorul este de acord în prealabil și în mod cuprinzător cu aceste modificări.

Precedente judiciare japoneze privind dreptul de integritate

Pentru a înțelege interpretarea și domeniul de aplicare al dreptului de integritate, vom prezenta două cazuri judiciare importante.

Primul este decizia Curții Supreme din Japonia din 13 februarie 2001 (cunoscută sub numele de “cazul Tokimeki Memorial”). În acest caz, un comerciant care vindea carduri de memorie capabile să modifice în mod fraudulos parametrii popularului joc de simulare a relațiilor amorose “Tokimeki Memorial” a fost dat în judecată. Pârâtul (comerciantul) a susținut că nu a modificat direct programul jocului. Cu toate acestea, Curtea Supremă a constatat că utilizarea cardurilor de memorie vândute de pârât ducea la schimbarea parametrilor protagonistului jocului în valori care nu ar fi fost posibile în mod normal, ceea ce a dus la modificarea desfășurării poveștii și a portretizării personajelor într-un mod care depășea intențiile autorului. Curtea a decis că actul de a vinde dispozitive care facilitează modificarea operei într-un mod care încalcă dreptul de integritate al autorului este în sine o încălcare ilegală a drepturilor morale ale autorului. Această decizie a stabilit un precedent important, arătând că nu doar actele de modificare directă a unei opere, ci și furnizarea de unelte sau servicii care permit modificarea de către terți, pot constitui o încălcare a dreptului de integritate (încălcare indirectă), fiind deosebit de relevantă pentru industria software-ului și a conținutului digital.  

Al doilea caz este decizia Tribunalului Districtual din Tokyo din 26 martie 1999 (cunoscută sub numele de “cazul fotografiei cu delfini”). În acest caz, o editură a publicat într-o revistă fotografii cu balene și delfini realizate de un fotograf, fără a obține în prealabil permisiunea acestuia, tăind (eliminând părți din sus, jos, stânga și dreapta) și suprapunând text peste fotografii în cadrul layout-ului. Partea editurii a susținut că modificările au fost făcute din necesități de layout ale revistei și că nu au afectat esența lucrării. Cu toate acestea, tribunalul a constatat că tăierea a schimbat compoziția originală a fotografiilor, ceea ce nu corespundea intenției de creație a autorului. De asemenea, actul de a suprapune text peste fotografii a fost considerat echivalent cu un act de eliminare care acoperă o parte din fotografie, iar aceste acțiuni au fost considerate ca încălcând dreptul de integritate al fotografului. Această decizie clarifică faptul că, chiar și în cazul în care există necesități de design sau tehnice, dacă acestea afectează expresia creativă a autorului, pot constitui o încălcare a dreptului de integritate, fiind relevantă pentru domenii precum publicitatea, editarea și designul web.

Cadrul legal pentru opere create în exercițiul funcțiunii: Stabilirea persoanei juridice ca autor

Așa cum am văzut până acum, drepturile morale ale autorului nu sunt transferabile și pot include riscuri dificil de gestionat pentru companii. Cel mai cuprinzător și eficient mijloc legal de a rezolva această problemă fundamentală este sistemul de “opere create în exercițiul funcțiunii”, prevăzut în articolul 15 al Legii drepturilor de autor din Japonia.

Principalul avantaj al sistemului de opere create în exercițiul funcțiunii este că, dacă sunt îndeplinite anumite condiții, nu angajatul care a creat efectiv opera, ci angajatorul, fie el o persoană juridică sau altă entitate, dobândește statutul de “autor” încă de la crearea operei. Astfel, persoana juridică dobândește nu doar drepturile patrimoniale, ci și drepturile morale ale autorului în mod originar. Ca rezultat, drepturile morale ale autorului nu apar la creatorul individual, eliminând astfel complet riscurile viitoare asociate cu intransferabilitatea acestora. Acest sistem reprezintă o excepție importantă la principiul “creatorul operei este autorul” (principiul creatorului) din legea japoneză a drepturilor de autor, fiind instituit pentru a sprijini activitățile de afaceri fluente ale companiilor. Cu toate acestea, fiind o excepție, instanțele tind să interpreteze condițiile de aplicabilitate în mod strict. Pentru ca o companie să beneficieze de avantajele acestui sistem, trebuie să se asigure că îndeplinește fiecare dintre condițiile stabilite și să pregătească dovezi corespunzătoare.

Cerințele pentru stabilirea dreptului de autor în cadrul serviciului și puncte de atenție în practică

Pentru ca un drept de autor în cadrul serviciului să fie stabilit, este necesar să se îndeplinească toate cerințele prevăzute de articolul 15 din Legea Dreptului de Autor din Japonia.

1. Să fie creat la inițiativa unei persoane juridice sau a altui angajator (denumit în continuare “persoană juridică etc.”).
2. Să fie creat de către o persoană care lucrează în cadrul activităților persoanei juridice etc.
3. Să fie creat în cadrul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu ale respectivei persoane.
4. Persoana juridică etc. să îl publice sub propriul nume de autor. (Cu toate acestea, această cerință nu este necesară pentru operele de programe pentru calculator.)
5. La momentul creării, să nu existe o reglementare specială în contract, regulamentul de muncă sau alte documente.

Dintre aceste cerințe, cea mai problematică în practică este determinarea domeniului de aplicare al “persoanei care lucrează în cadrul activităților persoanei juridice etc.” Este evident că angajații cu normă întreagă îndeplinesc această cerință, însă pentru lucrările create de contractanți independenți sau freelanceri, cum ar fi creatorii externi, decizia devine complexă.

În această privință, Curtea Supremă din Japonia a oferit un criteriu important în decizia sa din 11 aprilie 2003 (cunoscută sub numele de “cazul RGB”). Curtea Supremă a stabilit că, pentru a determina dacă o persoană se încadrează în categoria “persoanei care lucrează în cadrul activităților persoanei juridice etc.”, nu se va baza pe criterii formale, cum ar fi denumirea contractului (de exemplu, “contract de prestări servicii”), ci va evalua dacă există o relație substanțială de comandă și supraveghere între angajator și creator, și dacă remunerația plătită poate fi considerată ca fiind în schimbul prestării de muncă, luând în considerare în mod comprehensiv circumstanțele specifice, cum ar fi modul de desfășurare a activității, prezența sau absența supravegherii și suma sau metoda de plată a compensației.

Ceea ce arată acest precedent este faptul că întreprinderile nu pot aștepta cu ușurință stabilirea dreptului de autor în cadrul serviciului în relația cu experți externi. Designerii și programatorii freelanceri, de obicei, nu se află sub comanda și supravegherea directă a unei companii și își desfășoară activitatea ca întreprinzători independenți, ceea ce înseamnă că este foarte probabil să nu fie recunoscuți ca “persoane care lucrează în cadrul activităților persoanei juridice etc.” Prin urmare, companiile trebuie să gândească în mod dual strategia de gestionare a proprietății intelectuale. Pentru lucrările create de angajați, companiile asigură drepturile prin întocmirea contractelor de muncă și regulamentelor interne, astfel încât să îndeplinească cerințele dreptului de autor în cadrul serviciului. Pe de altă parte, pentru lucrările create de contractanți externi, în loc să se bazeze pe stabilirea dreptului de autor în cadrul serviciului, este esențial să se stabilească în mod clar transferul drepturilor de autor (drepturi patrimoniale) în contract, precum și să se includă o clauză specială care să prevadă neexercitarea drepturilor morale ale autorului (clauza de neexercitare), ca unică măsură sigură de gestionare a riscurilor.

Concluzii

Drepturile morale ale autorului în cadrul Legii drepturilor de autor din Japonia sunt drepturi puternice care protejează interesele personale ale creatorului și nu pot fi transferate. Dacă o companie ignoră existența acestor drepturi, se poate confrunta cu riscuri semnificative de management, cum ar fi întârzieri în planurile de afaceri sau litigii neașteptate. Dreptul de divulgare, dreptul la menționarea numelui și, în special, dreptul de a proteja integritatea operei au un impact direct asupra activităților de relații publice, dezvoltare și marketing ale unei companii. Cea mai sigură metodă de a gestiona eficient aceste riscuri este să se ia măsuri atât în cadrul structurii interne a companiei, cât și în contractele externe. Pentru lucrările create de angajați, este esențial să înțelegem corect cerințele sistemului de creații în cadrul serviciului și să implementăm proceduri și practici interne care să asigure aplicarea acestuia. Pe de altă parte, în colaborarea cu creatori externi, cum ar fi freelancerii sau subcontractanții, este extrem de important să nu ne bazăm pe stabilirea drepturilor de creație în cadrul serviciului și să încheiem contracte clare și specifice care includ transferul drepturilor de autor și clauze speciale privind neexercitarea drepturilor morale ale autorului.

Cabinetul de avocatură Monolith are o experiență vastă în reprezentarea unei game largi de clienți, atât naționali cât și internaționali, în cazuri complexe legate de drepturile de autor din Japonia, în special drepturile morale ale autorului. Firma noastră include experți cu un background internațional, inclusiv vorbitori de engleză cu calificări juridice străine, capabili să ofere sfaturi precise dintr-o perspectivă globală cu privire la sistemul juridic japonez. Oferim suport juridic complet pentru toate aspectele discutate în acest articol, de la crearea și revizuirea contractelor de muncă și contractelor de prestări servicii, la elaborarea politicilor interne de gestionare a proprietății intelectuale și asistență în cazul apariției unor dispute.