Ce legi se aplică în cazul în care un proiect implicând subcontractanți (subcontractare secundară) eșuează

Proiectele de dezvoltare a sistemelor nu se încheie întotdeauna doar prin tranzacții comerciale între utilizatorul care comandă serviciul și furnizorul care îl acceptă. În unele cazuri, se poate recurge la subcontractare (re-delegare) pentru a adăuga mai mult personal sau pentru a include expertiză tehnică pe care furnizorul principal nu o are. În astfel de situații, în cazul în care proiectul eșuează, disputele pot depăși relația dintre utilizator și furnizor. Cum se determină responsabilitatea dacă un proiect care a fost derulat pe baza unei relații complexe între trei sau mai multe părți eșuează la jumătatea drumului? În acest articol, vom discuta riscurile specifice de eșec ale proiectului asociate cu subcontractarea (re-delegarea) și vom oferi orientări pentru abordarea acestor situații.

Cum schimbă utilizarea subcontractării (recontractării) dreptul sistemelor de dezvoltare?

Conflictele care implică mai mult de trei părți pot evolua în probleme complexe. Cu toate acestea, chiar și în astfel de cazuri, este important să aveți cunoștințe generale despre natura conflictelor între utilizatori și furnizori. Proiectele de dezvoltare a sistemelor progresează în mod normal prin cooperarea reciprocă între furnizor, care este un expert în tehnologie, și utilizator, care are o cunoștință bogată a afacerilor interne. În timpul unei perioade lungi de timp, este necesară o colaborare strânsă reciprocă. Un exemplu care ilustrează bine acest lucru este cazul în care un proiect este abandonat din cauza utilizatorului. Detalii despre acest lucru sunt explicate în articolul de mai jos.

https://monolith.law/corporate/interrruption-of-system-development[ja]

În articolul de mai sus, se explică faptul că, chiar dacă utilizatorul solicită oprirea dezvoltării sistemului, responsabilitatea legală nu poate fi neapărat atribuită utilizatorului. Nu este ușor de decis cine ar trebui să fie responsabil pentru eșec. Dimpotrivă, dacă există o discrepanță în înțelegerea ambelor părți, obiectul responsabilității poate fi ușor inversat, și este posibil ca disputa să devină un mlaștină. Termeni precum “obligația de cooperare” a utilizatorului și “obligația de management al proiectului” a furnizorului au fost adesea utilizați în deciziile judecătorești din trecut. Această formă de bază a dreptului de dezvoltare a sistemelor, care ia forma unui “confruntare” între aceste două obligații, devine o problemă mai complexă atunci când implică subcontractarea (recontractarea).

Până unde se extinde efectul rezilierii unui contract în cazul în care un proiect eșuează?

De exemplu, dacă dintr-un motiv sau altul, contractul dintre utilizator și furnizor este reziliat, sfera de impact devine o problemă. Dacă întregul proiect rămâne doar o problemă între cele două părți, efectul rezilierii contractului se limitează la înlăturarea obligațiilor reciproce, adică la “restabilirea stării inițiale” ca obligație reciprocă. Cu toate acestea, dacă relația dintre subcontractant (subcontractor) și furnizorul inițial este de asemenea reziliată deodată, chiar dacă subcontractantul nu a încheiat direct contractul, acest lucru poate cauza daune neprevăzute pentru subcontractant și poate deveni uneori o situație severă. Cu toate acestea, dacă furnizorul inițial și subcontractantul rămân legați pentru totdeauna, chiar dacă proiectul care a fost baza subcontractării a eșuat deja, acest lucru poate deveni, de asemenea, o situație nerezonabilă. Cum ar trebui să organizăm această problemă?

Exemple importante de judecată legate de sfera de influență a rezilierii

Un exemplu relevant pentru sfera de influență a rezilierii realizate între utilizator și furnizor este hotărârea judecătorească din 24 decembrie 2012 (Heisei 24) a Tribunalului Districtual Tokyo. În acest proces, sfera de influență a rezilierii convenite între utilizator și furnizorul principal a fost o problemă, dar a indicat că această eficacitate afectează și relația dintre furnizorul principal și subcontractant (recontractare).

În acest proces, se presupune că a fost exprimată intenția de reziliere a părții contractului de subcontractare care se referă la aceeași activitate, dar partea contractului principal care se referă la aceeași activitate a fost reziliată prin acord la 20 aprilie 2009 (Heisei 21). Prin această reziliere convenită, partea contractului de subcontractare care se referă la aceeași activitate nu mai există ca obiect al executării și se consideră că s-a încheiat în mod natural. Prin urmare, nu există altă opțiune decât să spunem că declarația de reziliere făcută de pârât ulterior nu are niciun sens juridic.

Tribunalul Districtual Tokyo, 25 decembrie 2012 (Heisei 24)

În această hotărâre, s-a indicat că, datorită influenței rezilierii convenite, contractul de subcontractare este considerat “încheiat în mod natural”. Se poate presupune că validitatea acestei concluzii crește mai ales atunci când este vorba de o activitate cu o aplicabilitate redusă, care nu are sens să fie efectuată în special fără comanda utilizatorului. De asemenea, în această hotărâre, s-a indicat că subcontractantul (recontractantul) nu poate solicita remunerație, dar dacă se încearcă rezolvarea tuturor cazurilor de reziliere convenită în acest fel, se poate considera că există probleme din punctul de vedere al echității procesului. Prin urmare, se pare că criteriile de judecată pentru astfel de cazuri nu sunt încă suficient stabilite.

Este necesară organizarea posibilității de solicitare a remunerației de la subcontractanți (subcontractori) în funcție de motivele de reziliere

În cazul precedentului juridic menționat, se pare că se indică faptul că, în principiu, nu se poate solicita remunerație de la subcontractanți (subcontractori) în cazul în care a avut loc o reziliere convenită între utilizator și furnizorul principal. Cu toate acestea, pentru a ajunge la o concluzie mai rezonabilă în această privință, se pare că este necesar să organizăm în funcție de motivele de reziliere. De exemplu, dacă contractul a fost reziliat din cauza neglijenței furnizorului principal, în cazul în care a avut loc o reziliere convenită fără consimțământul subcontractantului (subcontractorului), se consideră că este echitabil să se permită solicitarea de remunerație de la subcontractant. Pe de altă parte, dacă se consideră că furnizorul principal nu are nicio neglijență, în special dacă subcontractantul (subcontractorul) a încheiat un contract de prestări servicii, primirea remunerației nu este ceva ce se poate face în mod normal, deci există cazuri în care trebuie tratată ca o solicitare de remunerație imposibilă. Această problemă a împărțirii riscului în relația de “fără vină – fără vină” devine o discuție în domeniul “riscului de risc” în dreptul civil.

Articolul 536
1. Cu excepția cazurilor prevăzute în cele două articole anterioare, când nu se poate îndeplini obligația din cauza unui motiv care nu poate fi atribuit ambelor părți, debitorul nu are dreptul de a primi contraprestația.

Însăși noțiunea de risc este una dintre temele generale ale dreptului civil, nu se limitează la IT și dezvoltarea de sisteme. De exemplu, este tipic cazul în care, într-un contract de vânzare-cumpărare, produsul este distrus înainte de livrare din cauza unui dezastru natural major care a apărut brusc. Se consideră că dispozițiile privind riscul se aplică în cazul în care problema este cum să reglementăm relația “fără vină – fără vină” între furnizorul principal și subcontractant (subcontractor).

Considerații privind rezilierea contractelor care implică subcontractanți (reîncredințare)

În legătură cu subiectul de mai sus, în contractele încheiate între furnizorul principal și subcontractant (reîncredințare), pot exista clauze care stipulează că plata de la utilizator este efectuată numai după ce a fost primită. Cu toate acestea, chiar dacă astfel de clauze sunt incluse, se consideră că termenul de plată pentru subcontractant (reîncredințare) ajunge atunci când nu mai există nicio perspectivă ca furnizorul principal să primească plata. Adică, chiar dacă astfel de clauze sunt incluse, există limite în a refuza plata către subcontractant (reîncredințare) pe baza acestora. În problemele legale legate de subcontractare (reîncredințare), ar fi bine să țineți cont de aceste aspecte, împreună cu domeniul de aplicare al impactului rezilierii contractului.

Rezumat

Când un proiect de dezvoltare a sistemului avansează implicând subcontractanți (re-delegare), cazurile tind să devină complexe. Prin urmare, este adesea dificil să se ajungă la o rezoluție simplă, cum ar fi impunerea unei obligații de compensare a pierderilor părții care a încălcat obligația, pornind de la “obligația de cooperare” a utilizatorului sau “obligația de management al proiectului” a furnizorului. Complexitatea cazurilor de “incendiu” ale proiectelor care implică trei sau mai multe părți pare să fie foarte bine reflectată în aspecte precum sfera de influență a rezilierii contractului. În acest sens, se consideră important să se aștepte acumularea de cazuri judecătorești în viitor, dar și să se construiască argumente în funcție de cazurile individuale.