Datoria de a evita concurența și reglementarea tranzacțiilor cu conflict de interese în dreptul societăților comerciale japoneze

În managementul companiilor japoneze, directorii dețin o autoritate extensivă pentru a promova afacerile. Totuși, această putere considerabilă este echilibrată prin obligații stricte menite să protejeze interesele companiei și ale acționarilor. Pentru a preveni ca directorii să-și prioritizeze propriile interese în detrimentul celor ale companiei, Legea Companiilor din Japonia (Japanese Companies Act) impune diverse reglementări. Printre acestea, două dintre cele mai importante reglementări de care directorii companiilor care operează în Japonia trebuie să fie mereu conștienți sunt regulile privind ‘datoria de a evita concurența’ și ‘tranzacțiile cu conflict de interese’. Aceste reglementări nu au scopul de a restricționa în mod nejustific activitățile economice legitime ale directorilor. Mai degrabă, ele există pentru a preveni utilizarea sau deteriorarea nedreaptă a resurselor valoroase de management, cum ar fi oportunitățile de afaceri ale companiei, informațiile despre clienți, know-how-ul și proprietatea, de către membrii conducerii. Înțelegerea și respectarea corectă a acestor reguli este esențială pentru asigurarea unei guvernanțe corporative sănătoase, pentru menținerea încrederii acționarilor și pentru creșterea durabilă a întreprinderii. Acest articol explică în detaliu, dintr-o perspectivă specializată și cu referire la cazuri juridice reale, conținutul specific al acestor două obligații importante, procedurile necesare pentru a le respecta și responsabilitățile legale grave în cazul încălcării lor, toate bazate pe Legea Companiilor din Japonia.

Obligația de neconcurență a directorilor sub legislația japoneză

Obligația de neconcurență a directorilor este o reglementare menită să prevină ca directorii să desfășoare activități care concurează cu afacerile companiei și să aducă astfel prejudicii nejustificate intereselor acesteia.

Baza legală și conținutul obligației de a evita concurența

Baza directă a acestei obligații se găsește în articolul 356, alineatul (1), punctul 1 al Legii Companiilor din Japonia (日本の会社法第356条第1項第1号). Această prevedere stabilește că directorii trebuie să obțină aprobarea prealabilă a companiei atunci când „intenționează să efectueze tranzacții care aparțin categoriei de afaceri ale societății pentru sine sau pentru o terță parte”. Această obligație se aplică tuturor directorilor, nu doar directorului reprezentativ, ci și celor care nu sunt implicați în executarea afacerilor.

Termenul „tranzacții care aparțin categoriei de afaceri ale societății” se referă la tranzacțiile care concurează pe piață cu afacerile pe care compania le desfășoară în mod curent și pe care le-a declarat ca obiectiv în statutul său. Interpretarea acestuia este largă și, de exemplu, există cazuri judecate în care, dacă o companie se ocupă de producție, nu doar vânzarea produselor sale, ci și achiziționarea de materii prime esențiale pentru desfășurarea afacerilor, sunt incluse în această interpretare.

Mai mult, această obligație protejează și oportunitățile de afaceri viitoare ale companiei. În jurisprudență, chiar și domeniile de afaceri în care compania nu a intrat încă sunt considerate a aparține „categoriei de afaceri ale societății” dacă există planuri concrete și pregătiri în curs pentru a intra în acel domeniu. Scopul este de a preveni ca directorii să folosească informațiile obținute prin poziția lor pentru a anticipa planurile strategice de afaceri ale companiei și a priva compania de beneficiile (oportunitățile companiei) pe care le-ar fi putut obține în mod normal. Această abordare arată că obligațiile directorilor nu se limitează doar la protejarea afacerilor curente, ci includ și un aspect strategic care protejează potențialul de creștere viitoare al companiei.

Proceduri de Aprobare

Când un director al unei companii intenționează să efectueze o tranzacție concurentă, trebuie să urmeze procedurile adecvate de aprobare. Organul de aprobare diferă în funcție de faptul că societatea are sau nu un consiliu de administrație. În cazul companiilor cu consiliu de administrație, este necesară aprobarea acestuia, în timp ce pentru companiile fără consiliu de administrație, este necesară aprobarea adunării generale a acționarilor. Articolul 365, alineatul (1) din Legea Companiilor din Japonia (Japanese Companies Act) stabilește acest lucru.

Pentru a obține aprobarea, directorul respectiv trebuie să dezvăluie “faptele importante” legate de tranzacție. Această dezvăluire are scopul esențial de a furniza organului de aprobare informațiile necesare pentru a decide în mod rațional dacă să permită sau nu tranzacția concurentă. Deși legea nu oferă o definiție concretă a “faptelor importante”, în general se înțelege că acestea includ informații esențiale pentru înțelegerea imaginii de ansamblu a tranzacției, cum ar fi tipul de tranzacție, partea adversă, obiectul, prețul, cantitatea și durata. Aprobarea obținută pe baza unei dezvăluiri insuficiente de informații poate fi contestată ulterior cu privire la eficacitatea sa.

Mai mult, în cazul companiilor cu consiliu de administrație, directorul care efectuează o tranzacție concurentă cu aprobare are de asemenea obligația de a raporta fără întârziere faptele importante legate de tranzacție consiliului de administrație după efectuarea acesteia (conform articolului 365, alineatul (2) din Legea Companiilor din Japonia). Astfel, consiliul de administrație poate supraveghea executarea tranzacției și monitoriza în mod continuu pentru a se asigura că interesele companiei nu sunt prejudiciate.

Efectele încălcării obligațiilor

În cazul efectuării unei tranzacții concurente fără aprobare, directorul respectiv poartă o responsabilitate gravă față de companie. În primul rând, dacă tranzacția concurentă cauzează prejudicii companiei, directorul va fi considerat neglijent în îndeplinirea sarcinilor sale și va avea responsabilitatea de a compensa daunele companiei (conform articolului 423, alineatul (1) din Legea Companiilor din Japonia) .  

Deosebit de importantă este prevederea alineatului (2) al articolului 423 din Legea Companiilor din Japonia. Acest articol stabilește că profitul obținut de director sau de o terță parte din tranzacția concurentă se “presupune” a fi echivalent cu suma daunelor suferite de companie . De obicei, este extrem de dificil pentru companie să demonstreze concret suma daunelor, dar datorită acestei prevederi de prezumție, compania trebuie doar să afirme suma profitului obținut de directorul care a încălcat regulile. Astfel, sarcina probei se transferă către director, care trebuie să demonstreze că daunele companiei sunt mai mici decât profitul obținut. Această prevedere facilitează urmărirea responsabilității de către companie și funcționează ca un puternic descurajant împotriva activităților concurente. Prevederea de prezumție a sumei daunelor a fost introdusă în locul “dreptului de intervenție” (dreptul companiei de a considera tranzacțiile directorului ca fiind efectuate pe cont propriu) care exista în vechiul Cod Comercial al Japoniei și este evaluată ca un mijloc de remediere mai practic și eficient .  

Pe de altă parte, în ceea ce privește efectul juridic al tranzacției concurente efectuate fără aprobare, în relația cu terța parte, adică partenerul de tranzacție, aceasta este, în principiu, considerată validă . Obligația de a evita concurența este o regulă internă între companie și director și nu se consideră că ar trebui să invalideze tranzacțiile externe, afectând astfel siguranța tranzacțiilor .  

Obligația de a evita concurența după demisie sub legislația japoneză

Când un director își încheie mandatul, obligația legală de a evita concurența, bazată pe legea companiilor din Japonia, se stinge în principiu. Totuși, acest lucru nu înseamnă că directorul demisionat poate să se angajeze în activități concurențiale fără nicio restricție.

Compania poate încheia un contract cu directorul (un acord de non-concurență) care interzice desfășurarea de activități concurențiale pentru o anumită perioadă după demisie. Cu toate acestea, astfel de contracte restrâng libertatea de a alege o profesie, garantată de articolul 22, alineatul 1 al Constituției Japoniei, și, prin urmare, validitatea lor este examinată riguros de către instanțele de judecată. În jurisprudență, următoarele elemente sunt luate în considerare în mod comprehensiv pentru a determina validitatea contractului:

• Durata perioadei de interdicție (de obicei, perioadele care depășesc doi ani sunt considerate invalide)
• Aria geografică și domeniul profesional al restricției
• Interesele legitime ale companiei care trebuie protejate (cum ar fi existența secretelor comerciale)
• Existența unor compensații adecvate pentru restricții (cum ar fi majorarea plății compensatorii pentru demisie)

Chiar și în absența unui acord de non-concurență, dacă directorul a abuzat de poziția sa în timpul mandatului pentru a pregăti activități concurențiale după demisie, acesta poate fi tras la răspundere pentru încălcarea obligației de loialitate în timpul mandatului. De exemplu, acțiunile de pregătire pentru înființarea unei noi companii prin atragerea subordonaților în timpul mandatului pot genera responsabilitate pentru daune chiar și după demisie, dacă pregătirea a avut loc în timpul mandatului. În decizia Tribunalului Districtual Tokyo din 27 aprilie 2007 (cazul Realgate), un director care a atras subordonați pentru a înființa o nouă companie a fost găsit vinovat de încălcarea obligației de loialitate și i s-a ordonat să plătească daune.

Tranzacții cu Conflict de Interese ale Directorilor Sub Legislația Japoneză

Reglementarea tranzacțiilor cu conflict de interese reprezintă un sistem care gestionează tranzacțiile în care interesele directorilor pot intra în coliziune cu cele ale companiei și previne sacrificarea intereselor companiei în favoarea beneficiilor personale ale directorilor.

Tipuri de tranzacții cu conflict de interese sub legislația japoneză

Tranzacțiile cu conflict de interese sunt reglementate de articolul 356, alineatele (1) și (2) ale Legii Companiilor din Japonia și se împart în două categorii principale.  

Prima categorie este “tranzacția directă” (conform alineatului (2)). Aceasta se referă la situațiile în care un director efectuează o tranzacție direct cu compania, fie în beneficiul propriu, fie în beneficiul unei terțe părți. Exemple tipice includ cazurile în care un director vinde companiei un imobil pe care îl deține sau compania împrumută bani de la un director. De asemenea, situația în care un director, în calitate de reprezentant al unei alte companii, efectuează tranzacții cu compania la care servește ca director, este inclusă în această categorie de tranzacții directe.  

A doua categorie este “tranzacția indirectă” (conform alineatului (3)). Aceasta se referă la tranzacțiile între companie și o terță parte care nu este director, dar în care interesele companiei și ale directorului sunt în mod substanțial în conflict. Cel mai clar exemplu este cazul în care compania oferă garanții pentru împrumuturile bancare personale ale unui director. În această situație, compania își asumă riscuri ca garant, în timp ce directorul beneficiază de o împrumutare mai facilă, ceea ce duce la un conflict de interese între cele două părți.  

Proceduri de Aprobare și Excepții

Când se efectuează tranzacții cu conflict de interese, la fel ca în cazul tranzacțiilor concurențiale, este necesară aprobarea prealabilă a consiliului de administrație în cazul companiilor cu consiliu de administrație și a adunării generale a acționarilor în cazul companiilor fără consiliu de administrație.  

Un punct important în această rezoluție de aprobare este că directorii care au un “interes special” în tranzacție nu pot participa la vot (conform Articolului 369, alineatul 2 din Legea Companiilor din Japonia). Acest lucru previne ca directorii care sunt părți în tranzacții cu conflict de interese să aprobe tranzacții care le sunt favorabile.  

Totuși, chiar dacă o tranzacție pare formal să fie una cu conflict de interese, dacă în realitate nu există riscul de a prejudicia interesele companiei, aprobarea este considerată excepțional de inutilă. Scopul acestei reglementări este de a proteja interesele companiei, astfel încât să nu se ceară proceduri acolo unde nu există un risc. De exemplu, o tranzacție în care un director împrumută companiei bani fără dobândă și fără garanții este considerată avantajoasă doar pentru companie și nu prezintă un risc pentru interesele acesteia, deci aprobarea nu este necesară (conform deciziei Curții Supreme din Japonia din 6 decembrie 1963). De asemenea, tranzacțiile între o companie cu un singur acționar și acel director acționar, sau tranzacțiile între companii mamă și filiale deținute 100%, sunt considerate, în principiu, ca neavând nevoie de aprobare, deoarece în realitate nu prejudiciază interesele acționarilor.  

Efectele încălcării obligațiilor sub legislația japoneză

Când se efectuează tranzacții cu conflict de interese fără aprobare, efectele juridice sunt semnificativ diferite de cazul tranzacțiilor concurențiale.

În primul rând, în ceea ce privește validitatea însăși a tranzacției, Curtea Supremă a Japoniei adoptă o poziție cunoscută sub numele de “teoria invalidității relative” (decizia plenului Curții Supreme din 13 octombrie 1971 (1971)). Aceasta înseamnă că, deși tranzacțiile cu conflict de interese fără aprobare sunt invalide între companie și directorul care este parte a tranzacției, compania nu poate invoca această invaliditate în fața terților de bună-credință care nu știau de lipsa aprobării. Această teorie echilibrează protecția intereselor companiei, protejând în același timp încrederea terților care au efectuat tranzacții cu compania fără a cunoaște circumstanțele, asigurând astfel siguranța tranzacțiilor.

În continuare, în ceea ce privește responsabilitatea directorilor față de companie, există și aici dispoziții speciale care diferă de tranzacțiile concurențiale. Articolul 423, alineatul (3) din Legea Companiilor din Japonia stabilește că se “prezumă” că directorul implicat în tranzacții cu conflict de interese a neglijat îndeplinirea datoriilor sale (neglijență în îndeplinirea datoriilor). Această prezumție se aplică directorilor care au efectuat tranzacții direct pentru propriul beneficiu, directorilor a căror interese au intrat în conflict cu cele ale companiei în tranzacții indirecte, directorilor care au votat în favoarea aprobării tranzacției etc.

În special, responsabilitatea directorilor care au efectuat tranzacții direct pentru propriul beneficiu este extrem de gravă, și nu pot scăpa de responsabilitate chiar dacă demonstrează că nu au avut nicio neglijență (responsabilitate fără culpă). Pe de altă parte, directorii care au votat doar în favoarea aprobării tranzacției pot scăpa de responsabilitate dacă demonstrează că nu au avut nicio neglijență. Astfel, regulile de responsabilitate în cazul tranzacțiilor cu conflict de interese sunt concepute într-un mod mai detaliat, schimbând gravitatea responsabilității în funcție de gradul de implicare.

Compararea obligației de a evita concurența cu tranzacțiile în conflict de interese sub Legea Japoneză a Companiilor

Obligația directorilor de a evita concurența și reglementarea tranzacțiilor în conflict de interese, ambele stabilite de Legea Japoneză a Companiilor, sunt sisteme esențiale pentru a preveni abuzul de poziție al directorilor și pentru a proteja interesele companiei. Cu toate acestea, există diferențe semnificative între interesele protejate, acțiunile vizate și efectele juridice ale încălcării acestora.

Obligația de a evita concurența are ca scop principal protejarea „oportunităților de afaceri” ale companiei și a resurselor de management intangibile, cum ar fi informațiile despre clienți și know-how-ul. Dacă un director inițiază o afacere care concurează cu activitățile companiei, există riscul ca profiturile pe care compania le-ar fi putut obține în viitor să se piardă, motiv pentru care aceasta este reglementată. Pe de altă parte, reglementarea tranzacțiilor în conflict de interese are ca scop protejarea mai directă a „proprietății” companiei. Dacă un director prioritizează propriul interes în tranzacțiile cu compania, contractele pot fi încheiate în condiții nefavorabile pentru companie, existând riscul ca proprietatea acesteia să fie scursă în mod nedrept.

Diferența de scopuri se reflectă și în mecanismul de urmărire a responsabilității în caz de încălcare. În cazul încălcării obligației de a evita concurența, de multe ori este dificil pentru companie să demonstreze cuantumul pagubei suferite, astfel încât articolul 423 alineatul (2) din Legea Japoneză a Companiilor „presupune” că profitul obținut de director este echivalent cu paguba companiei. Acest lucru reduce povara de probă a companiei. În schimb, în cazul încălcării tranzacțiilor în conflict de interese, articolul 423 alineatul (3) din aceeași lege „presupune” neglijența în îndeplinirea sarcinilor de către directorul implicat în tranzacție. În special, directorii care efectuează tranzacții direct pentru propriul beneficiu poartă o responsabilitate mai severă, neputând scăpa de aceasta chiar dacă demonstrează că nu au fost neglijenți.

De asemenea, efectul tranzacțiilor efectuate fără aprobare diferă. Tranzacțiile concurente sunt, în principiu, valabile în relația cu terții, partenerii de tranzacție. Reglementarea este văzută strict ca o problemă internă între companie și director. Cu toate acestea, în cazul tranzacțiilor în conflict de interese, dacă nu există aprobarea companiei, aceasta poate contesta validitatea tranzacției. Totuși, pentru a proteja siguranța tranzacțiilor, compania nu poate invoca invaliditatea în fața terților de bună-credință care nu știau de lipsa aprobării. Aceasta este cunoscută sub numele de „invaliditate relativă” și a fost stabilită prin jurisprudența Curții Supreme din Japonia.

Concluzii

Obligația directorilor de a evita concurența și reglementările privind tranzacțiile care prezintă un conflict de interese constituie fundamentul guvernanței corporative în Japonia. Acestea impun directorilor o datorie clară de a acționa cu prioritatea supremă a intereselor companiei, iar încălcarea acestora poate duce la responsabilități personale și riscuri legale deosebit de grave. Înțelegerea profundă a conținutului acestor reguli, a procedurilor pentru obținerea aprobării și a punctelor esențiale ale interpretării formate prin jurisprudență nu este doar o chestiune de conformitate legală, ci este esențială pentru managementul eficient al riscurilor și pentru creșterea durabilă a companiilor care desfășoară activități în Japonia.

Firma de avocatură Monolith are un istoric bogat în furnizarea de sfaturi legale clienților din țară și din străinătate privind problemele complexe legate de obligațiile directorilor, așa cum sunt stabilite de legea companiilor din Japonia. În cadrul firmei noastre activează mai mulți experți vorbitori de engleză cu calificări juridice străine, capabili să ofere suport precis și practic în probleme de concurență și conflict de interese care apar în contextul afacerilor internaționale. Vă invităm să ne contactați pentru consultanță privind aceste teme sau pentru a construi și revizui structura de guvernanță a companiei dumneavoastră.