Drepturile de autor ca obiect al tranzacțiilor: De la transferul de drepturi la executarea silită

În sistemul juridic japonez, drepturile de autor nu se limitează doar la protejarea activității creative. Acestea reprezintă o componentă esențială a activității corporative, fiind un activ intangibil important și un obiect al tranzacțiilor active. Legea japoneză a drepturilor de autor adoptă un principiu de “non-formalism”, conform căruia drepturile sunt generate automat fără nicio procedură formală în momentul creării operei. Acest principiu contribuie la promovarea creativității, dar când aceste drepturi devin obiectul unei tranzacții, este necesar un cadru juridic sofisticat pentru clarificarea relațiilor de drepturi și asigurarea securității tranzacțiilor. Acest articol explică în detaliu aspectele juridice principale ale drepturilor de autor ca obiect de tranzacție, inclusiv transferul de drepturi (cesiunea), licențierea, stabilirea drepturilor de garanție, încredințarea și executarea silită, pe baza legislației și jurisprudenței din Japonia. Aceste mecanisme juridice nu sunt doar concepte legale, ci unelte practice pentru implementarea strategiilor corporative, cum ar fi finanțarea, fuziunile și achizițiile, parteneriatele de afaceri și gestionarea riscurilor. La baza legii japoneze a drepturilor de autor stau două obiective politice importante: protejarea drepturilor autorilor pentru a “contribui la dezvoltarea culturii” și facilitarea circulației fluide a acestor drepturi pentru a sprijini dezvoltarea industriei. Înțelegerea acestei structuri duale este esențială pentru maximizarea valorii drepturilor de autor ca activ și evitarea riscurilor potențiale în timpul desfășurării afacerilor pe piața japoneză.

Transferul drepturilor de autor (Cesiunea) sub Legea Japoneză

Drepturile de autor, ca o formă de proprietate intelectuală, pot fi transferate (cesionate) în întregime sau parțial altor părți prin contract. Articolul 61, alineatul (1) din Legea Drepturilor de Autor din Japonia stabilește clar această posibilitate de transfer, constituind baza legală pentru o piață activă a drepturilor de autor. Transferul drepturilor de autor diferă fundamental de vânzarea unui obiect fizic, cum ar fi o pictură. Chiar dacă proprietatea fizică a lucrării este transferată, drepturile de autor asociate nu sunt automat cesionate. De asemenea, acesta se distinge de licențierea (license), unde deținătorul drepturilor de autor permite utilizarea lucrării de către alții, păstrându-și drepturile.

Când se încheie un contract de transfer al drepturilor de autor, aspectul care necesită cea mai mare atenție în practică este reglementarea specială prevăzută de articolul 61, alineatul (2) din Legea Drepturilor de Autor din Japonia. Acest articol prevede că, în cazul unui contract de transfer al drepturilor de autor, drepturile de a crea lucrări derivate, cum ar fi dreptul de traducere sau de adaptare (conform articolului 27 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia), precum și drepturile autorului original asupra utilizării lucrărilor derivate (conform articolului 28 din aceeași lege), sunt considerate rezervate pentru cedent (autorul original al drepturilor de autor), cu excepția cazului în care aceste drepturi sunt expres menționate ca obiect al transferului. Acest lucru înseamnă că formulările generale de tipul “transfer toate drepturile de autor asupra lucrării respective” sunt legal insuficiente pentru transferul drepturilor prevăzute de articolele 27 și 28. Pentru a obține aceste drepturi importante în mod sigur, este necesar să le enumerați în mod clar și separat în contract. Această reglementare are o funcție protectoare, prevenind ca autorii să renunțe fără intenție la oportunități viitoare de venituri importante, dar reprezintă, de asemenea, un punct de atenție major în redactarea contractelor pentru companiile care doresc să dobândească aceste drepturi.

Un caz judiciar notabil în care interpretarea acestei clauze “speciale” a fost un punct de dispută este “cazul Hikonyan” (decizia Curții de Apel Osaka din 31 martie 2011 (2011)). În acest caz, creatorul popularului personaj mascota “Hikonyan” a încheiat un contract cu orașul Hikone, transferând “toate drepturile de autor și drepturile conexe”. Cu toate acestea, contractul nu menționa în mod expres drepturile prevăzute de articolele 27 și 28. Ulterior, autorul a creat noi ilustrații cu poziții similare lui Hikonyan și a susținut că drepturile de adaptare îi rămân rezervate. Deși instanța a recunoscut lipsa unei mențiuni speciale în contract, a luat în considerare scopul contractului de a utiliza personajul pentru promovarea turismului pe scară largă, suma plătită ca preț și istoricul negocierilor dintre părți, stabilind că părțile au avut intenția de a transfera toate drepturile de autor, inclusiv cele prevăzute de articolele 27 și 28. Astfel, “presupunerea” articolului 61, alineatul (2) a fost răsturnată și drepturile orașului au fost recunoscute. Acest caz arată că instanțele japoneze pun accent nu doar pe litera legii, ci și pe conținutul real al tranzacției și intenția reală a părților. Cu toate acestea, acesta este un exemplu de remediere post-factum prin litigiu, care implică riscul unui conflict costisitor și consumator de timp. Prin urmare, cazul Hikonyan nu ar trebui să fie văzut ca o scurtătură ușoară, ci mai degrabă ca o lecție care subliniază importanța clarității în redactarea contractelor.

Licențierea Drepturilor de Autor (Licența) sub Legislația Japoneză

Licențierea drepturilor de autor (licența) reprezintă actul prin care titularul drepturilor de autor își rezervă drepturile, dar permite unei alte părți (licențiatului) să utilizeze opera în limitele, perioada și regiunea stabilite prin contract. Aceasta are fundamentul său în articolul 63, alineatul (1) al Legii Drepturilor de Autor din Japonia.

Există două forme principale de contracte de licențiere. Prima este “licența neexclusivă”, care permite titularului drepturilor de autor să acorde licențe multiple pentru aceeași operă și să continue să utilizeze opera. În absența unei stipulații contractuale specifice, aceasta este forma presupusă implicit. A doua formă este “licența exclusivă”, în care titularul drepturilor de autor se obligă să nu acorde licențe terților, în afara licențiatului specific. În funcție de conținutul contractului, poate fi posibil chiar să se interzică utilizarea operei de către titularul drepturilor de autor însuși.

Pentru a înțelege statutul juridic al licențiatului, modificarea Legii Drepturilor de Autor din 2020 este extrem de importantă. Înainte de modificare, licența era considerată doar un drept contractual (o creanță) între titularul drepturilor de autor și licențiat, iar dacă titularul drepturilor de autor transfera acele drepturi unei terțe părți, noul titular nu era în principiu legat de contractul de licență original. Acest lucru a creat un risc semnificativ pentru licențiat, care putea pierde brusc dreptul de utilizare. Pentru a rezolva această problemă, modificarea Legii Drepturilor de Autor, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2020, a introdus articolul 63-2. Această prevedere, cunoscută sub numele de “sistemul de opoziție automată”, permite ca o licență validă să fie invocată împotriva unui terț care a dobândit ulterior drepturile de autor, fără a necesita proceduri speciale, cum ar fi înregistrarea. Această modificare a consolidat semnificativ poziția licențiatului și a sporit stabilitatea tranzacțiilor de licențiere, având o semnificație economică și politică pentru dezvoltarea pieței de conținut din Japonia.

Un exemplu de jurisprudență care ilustrează puterea drepturilor licențiatului exclusiv este cazul “Software-ului pentru Investiții” (decizia Tribunalului Districtual Tokyo din 17 decembrie 2020). În acest caz, instanța a recunoscut dreptul licențiatului exclusiv de a solicita direct despăgubiri de la un terț care încalcă drepturile de autor. Deși decizia a presupus că licența este un drept contractual, a considerat că actul de încălcare comis de terțul părți afectează ilegal beneficiul economic pe care licențiatul exclusiv ar fi trebuit să-l obțină din poziția sa exclusivă. Astfel, licențiatul exclusiv este poziționat nu doar ca o parte contractuală, ci ca un agent economic important care poate solicita remedii legale directe împotriva încălcărilor.

Drepturile de garanție asupra drepturilor de autor sub legislația japoneză

Drepturile de autor au o valoare patrimonială și, prin urmare, pot servi ca obiect de garanție (colateral) pentru datorii, cum ar fi împrumuturile. În cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligațiile, creditorul poate să convertească drepturile de autor în garanție și să recupereze creanța din sumele obținute. În Japonia, drepturile de garanție asupra drepturilor de autor se realizează în principal prin două metode: “dreptul de gaj” și “garanția prin transfer”.

Dreptul de gaj este un drept de garanție bazat pe Legea drepturilor de autor din Japonia și pe Codul civil japonez. Acesta se stabilește prin contractul de gaj între părți și dobândește efecte opozabile terților (condiții de opoziție) prin înregistrarea acestuia în registrul drepturilor de autor al Agenției pentru Afaceri Culturale. Articolul 77, alineatul (1), punctul 2 din Legea drepturilor de autor din Japonia prevede că această înregistrare este o condiție de opoziție față de terți.

Pe de altă parte, garanția prin transfer este un tip atipic de garanție, stabilit prin jurisprudența japoneză, care nu este reglementat explicit prin lege. În această metodă, debitorul (titularul drepturilor de autor) transferă formal drepturile de autor creditorului în scopul garanției, iar drepturile de autor sunt returnate debitorului odată ce datoria este achitată integral. Un avantaj major al garanției prin transfer este flexibilitatea sa. În mod normal, debitorul poate continua să utilizeze opera protejată de drepturi de autor după furnizarea garanției și să continue să genereze venituri din afacere. În plus, executarea drepturilor de garanție în caz de neîndeplinire a obligațiilor este posibilă prin metode private de vânzare stabilite prin contract, spre deosebire de dreptul de gaj, care necesită proceduri judiciare bazate pe legea executării civile, permițând astfel o conversie mai rapidă și la costuri mai reduse. Pentru a opune dreptul de garanție prin transfer terților, este necesară înregistrarea nu ca “înregistrare de gaj”, ci ca “înregistrare de transfer”.

Aceste două metode prezintă diferențe importante în ceea ce privește natura juridică și practica de implementare, astfel că în contextul finanțării este esențial să se înțeleagă caracteristicile lor și să se aleagă metoda corespunzătoare scopului urmărit.

Fiducia în Dreptul de Autor Sub Legislația Japoneză

Fiducia în dreptul de autor reprezintă un cadru legal conceput pentru a gestiona și a exploata drepturile de autor într-un mod mai flexibil și eficient. În Japonia, conform Legii Fiduciară, un “comitent” care deține drepturi de autor poate transfera legal aceste drepturi unui “fiduciar” de încredere, iar fiduciarul va administra și dispune de drepturile de autor în conformitate cu scopurile stabilite în contractul de fiducie, în beneficiul unor “beneficiari” specificați. În multe cazuri, comitentul este și beneficiarul drepturilor.

Cel mai comun exemplu de utilizare a fiduciei în dreptul de autor este administrarea centralizată de către organizații de gestionare a drepturilor de autor și drepturilor conexe. De exemplu, organizații precum Asociația Japoneză pentru Drepturile de Autor Muzicale (JASRAC) primesc în fiducie drepturile de autor muzicale de la numeroși textieri, compozitori și edituri muzicale (comitenți), iar ca fiduciari, gestionează licențierea și colectarea și distribuția drepturilor de utilizare atât la nivel național, cât și internațional. Acest sistem permite o administrare extensivă care ar fi dificilă pentru fiecare deținător de drepturi în parte și este reglementat de Legea Japoneză privind Administrarea Drepturilor de Autor și Drepturilor Conexe.

O altă metodă avansată de utilizare este securitizarea activelor. De exemplu, o companie de producție de filme poate folosi portofoliul său de drepturi de autor asupra unei biblioteci de filme ca bunuri în fiducie și poate vinde drepturile la veniturile viitoare din licențiere (drepturi beneficiare ale fiduciei) sub formă de titluri de valoare investitorilor. Astfel, deținătorii de drepturi de autor pot transforma veniturile viitoare în valoare prezentă și pot obține finanțări pe scară largă. Mecanismul fiduciar permite separarea “proprietății” legale a drepturilor de autor de “beneficiile” economice ale acestora, oferind astfel baza pentru astfel de tehnici financiare sofisticate.

Pentru ca stabilirea unei fiducii care implică transferul drepturilor de autor să aibă efecte legale față de terți, este esențial să se înregistreze acest lucru la Agenția pentru Afaceri Culturale ca “înregistrare a fiduciei”. Articolul 77, alineatul (1), punctul (1) din Legea Drepturilor de Autor a Japoniei stabilește că această înregistrare este o condiție pentru opozabilitatea față de terți.

Execuția silită a drepturilor de autor sub legislația japoneză

Când un creditor deține un titlu executoriu, cum ar fi o hotărâre judecătorească definitivă sau un act autentic, și cu toate acestea debitorul nu își îndeplinește obligația de plată, creditorul poate iniția o procedură judiciară pentru a pune sechestru asupra proprietății debitorului și a recupera creanța. Drepturile de autor, fiind drepturi de proprietate intangibile, se încadrează în categoria “alte drepturi de proprietate” care pot fi supuse executării silite conform legii civile de executare din Japonia.

Procedura de executare silită începe cu depunerea de către creditor a unei cereri de sechestru la tribunalul districtual competent pentru locul de domiciliu al debitorului. Dacă tribunalul aprobă cererea, va emite și va comunica o ordonanță de sechestru debitorului. Prin aceasta, debitorul este legal interzis să dispună de drepturile de autor prin transfer, licențiere sau ca garanție. Spre deosebire de sechestrarea bunurilor fizice, această interdicție legală asigură conservarea drepturilor. Ordonanța de sechestru poate fi, de asemenea, comunicată unor terți debitori, cum ar fi licențiații care au obligația de plată a redevențelor, permițând astfel creditorului să colecteze direct redevențele.

Valorificarea drepturilor de autor sechestrate se realizează în principal prin următoarele metode:

• Ordonanță de transfer: tribunalul stabilește o valoare estimativă și ordonă transferul direct al drepturilor de autor sechestrate către creditor.
• Ordonanță de vânzare: tribunalul instruiește un executor judecătoresc să vândă drepturile de autor unui terț, de obicei prin licitație publică (auction).
• Încasare: în cazul în care veniturile din redevențe sunt subiectul sechestrului, creditorul poate primi plăți direct de la licențiat.

Acest sistem înseamnă că pentru creditor, portofoliul de drepturi de autor deținut de debitor poate deveni o sursă valoroasă de recuperare a creanței. Pe de altă parte, pentru debitor, riscul pierderii unor drepturi de proprietate intelectuală care sunt esențiale pentru afacerea sa poate constitui un puternic stimulent pentru îndeplinirea obligațiilor financiare. Astfel, drepturile de autor deținute de o companie sunt în același timp active de afaceri și un element care contribuie la profilul de risc de credit al acelei companii.

Sistemul de înregistrare a drepturilor de autor pentru asigurarea siguranței tranzacțiilor

Înțelegerea scopului fundamental al sistemului japonez de înregistrare a drepturilor de autor este extrem de importantă pentru cei implicați în tranzacționarea drepturilor de autor. Spre deosebire de drepturile de brevet sau de marcă, drepturile de autor nu apar prin înregistrare. Acestea sunt generate automat odată cu crearea operei. Atunci, de ce există un sistem de înregistrare? Acesta servește la demonstrarea publică a faptelor legale și a schimbărilor de drepturi legate de drepturile de autor (funcția de publicitate) și asigură “siguranța tranzacțiilor” atunci când drepturile sunt transferate.

Cel mai puternic efect legal al înregistrării este îndeplinirea “condițiilor de opozabilitate față de terți”. Articolul 77 din Legea japoneză a drepturilor de autor stabilește că transferul drepturilor de autor, modificările prin încredințare sau stabilirea unui drept de gaj asupra drepturilor de autor, precum și alte schimbări importante de drepturi nu pot fi opuse terților dacă nu sunt înregistrate. De exemplu, dacă o companie (Compania A) vinde drepturile de autor unei alte companii (Compania B) și apoi, în mod fraudulos, vinde aceleași drepturi de autor unei a treia companii (Compania C) (transfer dublu), Compania B, dacă a înregistrat transferul rapid, poate susține legal că este deținătorul legitim al drepturilor. Dacă nici Compania B, nici Compania C nu au efectuat înregistrarea, relația de drepturi devine incertă. Astfel, sistemul de înregistrare funcționează ca o infrastructură esențială pe piața drepturilor de autor, clarificând atribuirea drepturilor și prevenind potențialele conflicte cu alți pretendenți ulteriori sau cu alte terțe părți.

Legea drepturilor de autor prevede, pe lângă înregistrarea care conferă condițiile de opozabilitate față de terți, și alte câteva sisteme de înregistrare cu scopuri specifice.

• Înregistrarea numelui real (Articolul 75): Un sistem prin care autorii care au publicat opere anonime sau sub pseudonim pot înregistra numele lor real. Acest lucru extinde perioada de protecție a drepturilor de autor de la “70 de ani după publicare” la “70 de ani după moartea autorului”, care este regula generală.
• Înregistrarea datei primei publicări (Articolul 76): Un sistem care permite înregistrarea datei când opera a fost publicată sau distribuită pentru prima dată. Prin aceasta, se presupune legal că prima publicare sau distribuție a avut loc la data înregistrată.
• Înregistrarea datei creării (Articolul 76-2): Un sistem care permite înregistrarea datei creării pentru operele de programe pentru calculator. Prin aceasta, se presupune legal că crearea a avut loc la data înregistrată.

În concluzie, sistemul japonez de drepturi de autor adoptă o abordare neformală în etapa “generării” drepturilor, neavând nevoie de proceduri, în timp ce în etapa “tranzacționării” drepturilor, asigură siguranța tranzacțiilor și stabilitatea legală prin proceduri formale de înregistrare. Înțelegerea acestei structuri este esențială și reprezintă cunoștințele de bază și cele mai importante pentru toate companiile care desfășoară afaceri legate de drepturile de autor în Japonia.

Concluzie

Așa cum am detaliat în acest articol, drepturile de autor în cadrul sistemului juridic japonez reprezintă nu doar drepturi ce trebuie protejate, ci și active economice dinamice ce pot fi transferate, licențiate, folosite ca garanții, încredințate sau chiar supuse executării silite. Cadrul legal care reglementează aceste tranzacții este fin conceput și utilizarea sa adecvată este direct legată de creșterea valorii corporative. În special, cerințele de “dispoziții speciale” din Articolul 61, alineatul 2, și funcția sistemului de înregistrare ca “cerință de opozabilitate față de terți” în cazul diverselor schimbări de drepturi, necesită o atenție deosebită în practica contractuală și în gestionarea drepturilor. Respectarea acestor cerințe legale și utilizarea lor strategică sunt cheia pentru a maximiza valoarea drepturilor de autor ca active intangibile și, în același timp, pentru a gestiona eficient riscurile juridice.

Cabinetul de Avocatură Monolith are o experiență vastă în serviciile juridice legate de drepturile de autor ca obiect al tranzacțiilor, subiect pe care l-am abordat în acest articol, pentru o gamă variată de clienți din Japonia. Avocații noștri nu sunt doar experți în dreptul proprietății intelectuale din Japonia, dar includ și vorbitori de engleză cu calificări juridice străine, capabili să ofere o comunicare fără probleme și suport juridic precis, înțelegând profund contextul afacerilor internaționale. Dacă aveți nevoie de asistență specializată pentru utilizarea strategică a drepturilor de autor, pentru contracte asociate sau pentru rezolvarea disputelor, vă rugăm să consultați cabinetul nostru.