Partajarea drepturilor și identificarea titularului de drepturi de autor în legislația japoneză privind dreptul de autor

Industria japoneză de conținut, care include filme, animații, muzică și literatură, este apreciată la nivel mondial într-o varietate de domenii. Pentru companiile care doresc să intre pe această piață vibrantă și să-și dezvolte afacerile, o înțelegere profundă a legii drepturilor de autor din Japonia este esențială. Deși principiile fundamentale ale drepturilor de autor au multe puncte comune la nivel internațional, legea japoneză conține prevederi specifice care pot avea un impact direct asupra rezultatelor și gestionării riscurilor în afaceri, în special în activități de creație comună sau în proiecte ample precum filmele. Fără o înțelegere precisă a acestor reglementări, relațiile de drepturi pot deveni neclare, ceea ce poate duce la conflicte neașteptate sau la pierderea oportunităților de afaceri.

Acest articol explică în mod specializat două teme importante și complexe din legea drepturilor de autor din Japonia, care necesită judecăți practice. Prima este ‘dreptul de autor comun’, care apare atunci când mai mulți creatori produc o lucrare împreună. Aici vom detalia regulile stricte privind atribuirea, dispoziția și exercitarea drepturilor, precum și excepțiile lor. A doua temă se referă la identificarea ‘deținătorului drepturilor de autor’, în special cadrul legal unic stabilit pentru operele cinematografice. Această reglementare, care reflectă realitatea economică a industriei cinematografice, oferă un răspuns diferit de principiile generale la întrebarea fundamentală despre cine deține drepturile economice. De asemenea, vom explica durata de protecție a drepturilor de autor, adică perioada de timp pentru care aceste drepturi sunt protejate. Scopul acestui articol este de a ajuta managerii și specialiștii în drept ai companiilor implicate în industria creativă din Japonia să ia decizii informate.

Drepturile de autor comune în Japonia: Atribuirea și exercitarea drepturilor în creații colaborative

Nu este neobișnuit ca mai multe persoane să colaboreze pentru a crea o operă artistică. În astfel de cazuri, se stabilește ceea ce se numește “drepturi de autor comune”, iar gestionarea acestora este supusă unor reguli speciale conform legii drepturilor de autor din Japonia.

Definiția „Operei de Coautorat” Sub Legislația Japoneză

Este esențial să înțelegem definiția unei „opere de coautorat”, care este un exemplu tipic ce generează drepturi de autor comune. Articolul 2, alineatul (1), punctul 12 al Legii Drepturilor de Autor din Japonia definește opera de coautorat ca fiind „o operă creată în comun de doi sau mai mulți autori, a cărei contribuție individuală nu poate fi separată pentru a fi utilizată pe cont propriu”. Această definiție include două cerințe. Prima este că doi sau mai mulți autori au participat împreună la actul creativ. Simplul aport de idei, supervizare sau asistență în lucrare nu este suficient pentru a fi considerat coautor. A doua cerință este inseparabilitatea contribuției creative a fiecărui autor. De exemplu, când mai multe persoane compun împreună versurile și muzica unei melodii, iar contribuția fiecăruia nu poate fi clar delimitată, acesta este un caz tipic. Pe de altă parte, lucrările în care contribuțiile individuale pot fi separate și utilizate independent, cum ar fi textul unui roman și ilustrațiile acestuia, sunt numite „opere compuse” și sunt distinse de operele de coautorat. În cazul operelor compuse, în principiu, fiecare autor are dreptul de a-și exercita drepturile separat asupra părții sale creative.

Principiul Consensului Unanim în Exercitarea Drepturilor

Când drepturile de autor sunt deținute în comun, cum ar fi în cazul operelor de coautorat, se aplică un principiu extrem de important pentru exercitarea acestor drepturi. Articolul 65, alineatul (2) din Legea Drepturilor de Autor din Japonia (Japanese Copyright Law) stabilește că „drepturile de autor deținute în comun nu pot fi exercitate fără consensul tuturor co-deținătorilor”. Termenul „exercitare” aici nu se referă doar la acordarea de permisiuni terților pentru utilizarea operei, ci include și actul unuia dintre co-deținători de a folosi opera în mod individual. Astfel, este în principiu interzis ca un co-deținător să publice opera, să o posteze pe un site web sau să acorde licențe altor companii fără acordul celorlalți co-deținători. Această regulă strictă are scopul de a proteja interesele fiecărui co-deținător și de a preveni situațiile în care acțiunile unilaterale ale unui co-deținător ar putea aduce prejudicii celorlalți.

Interzicerea refuzului nejustificat al consensului

Totuși, aplicarea prea strictă a principiului consensului unanim poate duce la riscul unei situații de ‘impas’, în care o lucrare nu poate fi folosită deloc dacă unul dintre co-proprietari este ne-cooperant. Pentru a evita astfel de situații, Legea Drepturilor de Autor din Japonia (Japanese Copyright Law) include o excepție importantă. Articolul 65, alineatul 3 al acestei legi stipulează că fiecare co-proprietar ‘nu poate împiedica formarea consensului fără un motiv justificat’.

Ce constituie un ‘motiv justificat’ nu este specificat în mod explicit în lege și este determinat de instanțele de judecată pe baza fiecărui caz în parte. Un exemplu din jurisprudența trecută este cazul în care un co-proprietar a continuat negocierile pentru licențierea utilizării fără a consulta suficient ceilalți co-proprietari, iar instanța a decis că ceilalți co-proprietari aveau un motiv justificat să refuze consensul (Decizia Curții Districtuale din Osaka, 27 august 1992, cazul ‘Flacăra liniștită’). Această prevedere este menită să prevină situațiile în care utilizarea unei lucrări este împiedicată nejustificat nu prin opoziție rațională, ci prin obiecții fără o bază rezonabilă. Dacă un co-proprietar continuă să refuze consensul fără un motiv justificat, ceilalți co-proprietari pot iniția o acțiune în justiție pentru a obține o hotărâre care să înlocuiască declarația de voință a celui care refuză.

Confruntarea cu încălcarea drepturilor și dispoziția părților interesate sub Legea Japoneză a Drepturilor de Autor

Când transferați o cotă parte din drepturile de autor unui terț sau când stabiliți un drept de gaj asupra acesteia, este necesar consimțământul tuturor celorlalți co-deținători, la fel ca în cazul exercitării drepturilor (conform articolului 65 alineatul (1) din Legea Japoneză a Drepturilor de Autor). De asemenea, nu este permis să refuzați consimțământul fără un „motiv întemeiat”.

Pe de altă parte, când se iau măsuri legale împotriva unei încălcări a drepturilor de autor de către o terță parte, regulile sunt diferite. Conform articolului 117 din Legea Japoneză a Drepturilor de Autor, fiecare co-deținător poate solicita individual oprirea actului de încălcare. Având în vedere necesitatea de a opri rapid actul de încălcare, nu este necesar consensul tuturor în acest caz. Cu toate acestea, atunci când se solicită despăgubiri pentru daune, fiecare co-deținător poate cere, în principiu, doar suma corespunzătoare propriei sale cote părți.

Astfel, sistemul legal japonez privind drepturile de autor în comun protejează puternic drepturile fiecărui co-deținător prin principiul „consensului tuturor”, în timp ce previne stagnarea utilizării operei prin stabilirea unei excepții pentru „motive întemeiate”. Este extrem de important ca, atunci când companiile avansează în proiecte de dezvoltare comună, să încheie din timp contracte detaliate cu privire la metodele de utilizare a operei și procesul de luare a deciziilor între co-deținători, pentru a evita litigiile viitoare.

Identificarea deținătorului drepturilor de autor: Cadrul legal specific pentru operele cinematografice sub legea japoneză

Un principiu fundamental al dreptului de autor este că “autorul” unei opere, cel care a creat-o, dobândește inițial drepturile economice, cunoscute sub numele de “drepturi de autor”. Totuși, legea japoneză a drepturilor de autor stabilește o excepție semnificativă pentru operele cinematografice față de acest principiu.

Dispoziții speciale privind drepturile de autor ale filmelor sub Legea Japoneză a Drepturilor de Autor

Articolul 29, alineatul (1) din Legea Japoneză a Drepturilor de Autor stabilește atribuirea drepturilor de autor ale filmelor astfel: “Drepturile de autor asupra operelor cinematografice aparțin producătorului de filme atunci când autorul operei cinematografice s-a angajat să participe la producția acelei opere cinematografice față de producătorul de filme”. Termenul “producător de filme”, conform articolului 2, alineatul (1), punctul 10 din Legea Japoneză a Drepturilor de Autor, se referă la “persoana care are inițiativa și responsabilitatea pentru producția operei cinematografice”, care, în general, corespunde companiilor de producție sau studiourilor care se ocupă de finanțare și de gestionarea generală a producției.

Semnificația legală a acestei dispoziții nu constă într-o simplă transferare a drepturilor, ci într-o regulă de “atribuire originară”. Adică, spre deosebire de situația în care drepturile de autor sunt dobândite de către autor, cum ar fi regizorul, în momentul creației și apoi transferate producătorului de filme, legea prevede ca drepturile de autor să aparțină direct producătorului de filme de la momentul creării. Contextul acestei dispoziții unice este realitatea economică că producția de filme necesită investiții substanțiale și implică participarea unui număr mare de personal. Centralizarea drepturilor la producătorul de filme facilitează utilizarea eficientă a operei cinematografice prin distribuție și licențiere, și astfel protejează și încurajează investițiile în industria cinematografică, care este scopul legislativ al acestei dispoziții.

Cine este „Autorul” unui Film Sub Legislația Japoneză?

Atunci când drepturile de autor pentru un film aparțin producătorului, cine este considerat „autorul” acelui film în Japonia? Articolul 16 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia definește autorul unui film ca fiind persoana care „a contribuit creativ la formarea integrală a operei cinematografice prin implicarea în producție, regie, interpretare, filmare, artă și alte asemenea activități”. În mod specific, regizorii de film sunt adesea recunoscuți ca atare.

Este important de subliniat că autorii operelor originale, cum ar fi romanele pe care se bazează filmele, scenariștii și compozitorii de muzică, sunt autorii respectivelor romane, scenarii și compoziții muzicale, dar nu sunt considerați autori ai „operei cinematografice” în sine. Aceștia nu au contribuit la formarea integrală a filmului, ci au furnizat doar elemente componente ale acestuia.

Localizarea drepturilor morale ale autorului sub legislația japoneză

Articolul 29 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia atribuie producătorului de filme drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de reproducere și dreptul de distribuție, adică „drepturile de autor”. Pe de altă parte, „drepturile morale ale autorului”, care sunt drepturi exclusiv personale ale autorului, nu sunt incluse în această prevedere. Drepturile morale ale autorului includ dreptul de a decide dacă să publice sau nu opera (dreptul de divulgare), dreptul de a avea numele autorului afișat (dreptul de a revendica autoratul) și dreptul de a nu avea conținutul sau titlul operei schimbat împotriva voinței autorului (dreptul la integritatea operei). Aceste drepturi personale rămân în posesia „autorului”, cum ar fi regizorul, chiar și atunci când drepturile de autor sunt atribuite producătorului de filme. Prin urmare, producătorul de filme trebuie să fie atent să nu încalce dreptul la integritatea operei deținut de autor, cum ar fi regizorul, atunci când modifică filmul.

Tabelul de mai jos prezintă relația dintre drepturile autorului și producătorului de filme în ceea ce privește operele cinematografice.

Excepțiile privind drepturile de autor ale filmelor și puncte de atenție în practica juridică japoneză

Regula atribuirii drepturilor de autor către producătorii de filme, stabilită de articolul 29, alineatul (1) al Legii drepturilor de autor din Japonia, este puternică, însă există excepții importante. Este esențial ca întreprinzătorii să determine cu precizie care prevederi se aplică filmelor pe care le gestionează.

Excepția 1: Creațiile de serviciu

Primul caz în care prevederile articolului 29 nu se aplică este atunci când filmul îndeplinește criteriile pentru a fi considerat o “creație de serviciu”. Articolul 15 al Legii drepturilor de autor din Japonia stabilește că, în lipsa unei stipulații contractuale contrare, persoana juridică este considerată autorul lucrărilor create în cadrul serviciului de către angajați, pe baza intenției acesteia și publicate în numele său. Acest lucru se aplică, de exemplu, când o companie de producție de filme îi solicită propriului angajat regizor să creeze un film. În acest caz, spre deosebire de articolul 29, persoana juridică nu devine doar “deținătorul drepturilor de autor”, ci devine “autorul” în sine. Ca rezultat, atât drepturile economice de autor cât și drepturile morale de autor, care ar aparține în mod normal regizorului individual, sunt atribuite persoanei juridice.

Excepția 2: Filmele destinate difuzării

A doua excepție se referă la filmele produse de către radiodifuzori exclusiv pentru difuzare. Articolul 29, alineatul (2) al Legii drepturilor de autor din Japonia prevede că, pentru filmele create special pentru difuzare, doar anumite drepturi specifice sunt atribuite radiodifuzorului. Acestea includ dreptul de a difuza opera, dreptul de a o transmite prin cablu și dreptul de a o reproduce pentru difuzare și de a distribui copiile altor radiodifuzori. Alte drepturi, cum ar fi dreptul de a proiecta filmul în cinematografe sau de a-l vinde ca DVD, rămân în principiu la autor, cum ar fi regizorul. Cu toate acestea, este posibil să se stabilească aranjamente diferite prin contract. Această prevedere limitează drepturile în funcție de scopul specific de utilizare, reflectând un model de afaceri diferit de cel al filmelor destinate cinematografelor.

Provocările practice văzute prin prisma jurisprudenței

Chiar și în prezența acestor prevederi, stabilirea relațiilor de drepturi pentru filmele mai vechi nu este o sarcină ușoară. Decizia Curții Supreme pentru Proprietate Intelectuală din 17 iunie 2010 (numărul cazului: Heisei 21 (ne) 10050) este un exemplu important care ilustrează complexitatea acestei probleme. În acest caz, atribuirea drepturilor de autor pentru un film produs sub vechea lege a drepturilor de autor a fost disputată. Deși instanța a recunoscut că regizorul filmului era unul dintre autorii acestuia, a decis că drepturile au fost transferate implicit companiei de film, acceptând astfel cererea companiei de a opri încălcarea drepturilor de autor. Totuși, instanța a respins cererea de despăgubire pentru daune, negând neglijența pârâtului care a crezut că drepturile de autor au expirat și a vândut DVD-uri, pe baza faptului că interpretarea autorilor filmelor sub vechea lege era controversată și relațiile de drepturi erau neclare. Această decizie sugerează că, chiar și în prezența prevederilor legale, interpretarea acestora poate să nu fie stabilită, ceea ce poate duce la opinii divergente cu privire la atribuirea drepturilor. În special atunci când se ocupă de active de conținut istoric, este esențial să se efectueze cu atenție o due diligence a relațiilor de drepturi.

Astfel, Legea drepturilor de autor din Japonia stabilește reguli ierarhice privind atribuirea drepturilor în funcție de contextul de producție și scopul utilizării filmelor. Se iau în considerare trei scenarii diferite: filmele destinate cinematografelor, creațiile de serviciu produse intern și filmele destinate difuzării, oferind un cadru legal optimizat pentru fiecare. Prin urmare, la negocierea contractelor privind drepturile filmelor sau în cazul fuziunilor și achizițiilor, identificarea categoriei căreia îi aparține opera în cauză este punctul de plecare pentru toate analizele.

Perioada de protecție a drepturilor de autor: limitele temporale ale drepturilor

Drepturile de autor nu sunt drepturi care persistă pe vecie, ci sunt protejate pentru o perioadă determinată de lege. Odată ce această perioadă expiră, lucrările intră în domeniul public și, în principiu, pot fi utilizate liber de oricine.

Principiul general al perioadei de protecție

Principiul general al perioadei de protecție în conformitate cu Legea Drepturilor de Autor din Japonia (Legea Drepturilor de Autor din Japonia, articolul 51, alineatul 2) este că drepturile persistă timp de 70 de ani după moartea autorului. Această perioadă a fost extinsă de la 50 la 70 de ani în urma unei modificări legislative care a intrat în vigoare la 30 decembrie 2018. Cu toate acestea, drepturile lucrărilor pentru care perioada de protecție expirase deja la momentul intrării în vigoare a legii modificate nu sunt revigorate.

Excepții de la principiu

Există câteva excepții importante de la acest principiu de “70 de ani după moarte”, în funcție de tipul lucrării:

• Lucrări de coautorat: În cazul lucrărilor cu mai mulți autori, perioada de protecție este de 70 de ani de la moartea ultimului autor decedat (Legea Drepturilor de Autor din Japonia, articolul 51, alineatul 2).
• Lucrări anonime sau sub pseudonim: Lucrările publicate fără numele real al autorului sau sub un pseudonim sunt protejate timp de 70 de ani de la publicare. Totuși, dacă identitatea reală a autorului este dezvăluită înainte de expirarea acestei perioade, perioada de protecție va fi de 70 de ani după moartea autorului, conform principiului general (Legea Drepturilor de Autor din Japonia, articolul 52).
• Lucrări publicate în numele unei organizații: Lucrările publicate în numele unei persoane juridice, cum ar fi o corporație (de exemplu, lucrări create în cadrul unui serviciu), sunt protejate timp de 70 de ani de la publicare (Legea Drepturilor de Autor din Japonia, articolul 53).
• Lucrări cinematografice: Lucrările cinematografice sunt, de asemenea, protejate timp de 70 de ani de la publicare, similar lucrărilor publicate în numele unei organizații (Legea Drepturilor de Autor din Japonia, articolul 54).

În calculul perioadei de protecție, se aplică principiul stabilit de articolul 57 din Legea Drepturilor de Autor din Japonia, care prevede că perioada începe de la 1 ianuarie a anului următor decesului autorului sau publicării lucrării. De exemplu, dacă un autor decedează în cursul anului 2020, calculul perioadei de protecție începe de la 1 ianuarie 2021 și expiră la 31 decembrie 2090.

Tabelul de mai jos prezintă principalele perioade de protecție conform Legii Drepturilor de Autor din Japonia.

Astfel, este important de remarcat că, în timp ce punctul de start al perioadei de protecție pentru lucrările individuale este “decesul autorului”, pentru lucrările publicate în numele unei entități juridice sau pentru lucrările cinematografice, unde deținătorul drepturilor este adesea o entitate juridică, punctul de start este un fapt obiectiv, “publicarea”. Deoarece o entitate juridică nu are conceptul de deces ca o persoană fizică, stabilirea punctului de start la momentul publicării oferă claritate și predictibilitate perioadei de protecție a drepturilor. Aceasta reprezintă o proiectare rațională pentru asigurarea stabilității gestionării și tranzacționării drepturilor de autor, care sunt drepturi de proprietate intelectuală. Prin urmare, când o companie gestionează portofoliul său de proprietate intelectuală, este esențial să analizeze corect natura fiecărui activ și să determine individual care reguli de perioadă de protecție se aplică.

Concluzii

Așa cum am explicat în acest articol, Legea Drepturilor de Autor din Japonia (Japanese Copyright Law) are prevederi caracteristice, recunoscute și la nivel internațional, în special în activitățile creative la care participă mai mulți actori. Principiul strict al ‘consensului tuturor părților implicate’ pentru exercitarea drepturilor asupra operelor comune și cadrul legal special care atribuie drepturile de autor ale filmelor, în principiu, producătorilor acestora, sunt exemple reprezentative. Aceste reglementări încearcă să echilibreze protecția drepturilor creatorilor cu dezvoltarea industriei, dar complexitatea lor necesită o abordare prudentă. Înțelegerea acestor reguli nu se limitează la evitarea riscurilor juridice, ci este o cerință strategică esențială pentru maximizarea valorii afacerilor pe piața de conținut din Japonia.

Firma noastră de avocatură Monolith oferă o gamă largă de servicii legale și are o experiență vastă în practica dreptului, inclusiv în probleme complexe de drepturi de autor, așa cum am tratat în acest articol. Am oferit servicii precum elaborarea contractelor de co-producție, due diligence-ul proprietății intelectuale în fuziuni și achiziții ale companiilor din domeniul media și rezolvarea disputelor legate de încălcarea drepturilor de autor. Firma noastră include membri care sunt vorbitori de limba engleză și care dețin calificări juridice străine, combinând cunoștințe aprofundate despre legea japoneză cu o înțelegere a practicilor de afaceri internaționale. Această forță unică ne permite să oferim clienților noștri suport juridic clar și eficient. Dacă aveți întrebări legate de Legea Drepturilor de Autor din Japonia, vă rugăm să contactați firma noastră de avocatură.