Rezoluțiile Consiliului de Administrație în Dreptul Societăților Comerciale Japonez: Dispunerea de Active Importante și Contractarea de Datorii Substanțiale

În cadrul unei societăți pe acțiuni japoneze, directorul reprezentativ deține o autoritate extinsă și execută afacerile companiei. Totuși, nu este adecvat să lăsăm la latitudinea unui singur director reprezentativ deciziile privind anumite acțiuni care pot avea un impact semnificativ asupra bazei de management și a situației financiare a companiei. Prin urmare, Legea Companiilor din Japonia (Japanese Companies Act) solicită ca astfel de acțiuni să fie supuse deliberării și rezoluției consiliului de directori, format din toți directorii, pentru a asigura luarea de decizii prudente și pentru a proteja interesele companiei. Acest mecanism constituie fundamentul unei guvernanțe corporative sănătoase. În practică, problemele care apar frecvent sunt “dispoziția și transferul de proprietăți importante” și “îndatorarea semnificativă”. Acești termeni nu sunt definiți în termeni concreți de sume de bani în lege, astfel că interpretarea lor a fost lăsată la discreția instanțelor judecătorești. În acest articol, vom explica în detaliu ce înseamnă aceste chestiuni importante de rezoluție, bazându-ne pe cazurile judecate în Japonia. Apoi, vom analiza în profunzime consecințele legale din două perspective: cum sunt tratate legal aceste acțiuni dacă sunt executate fără o rezoluție a consiliului de directori (efectul extern) și ce responsabilități poartă directorii implicați (responsabilitatea internă). Prin această analiză, oferim o înțelegere cuprinzătoare a importanței procesului de luare a deciziilor în cadrul consiliului de directori și a riscurilor legale asociate, esențiale pentru desfășurarea afacerilor în Japonia.

Aspecte importante care necesită rezoluția consiliului de administrație conform Legii Companiilor din Japonia

Legea Companiilor din Japonia impune companiilor care au un consiliu de administrație să rezerve acestuia dreptul de a decide asupra anumitor aspecte importante. Articolul 362, alineatul 4 al Legii Companiilor din Japonia interzice explicit delegarea deciziilor privind „executarea unor operațiuni importante” care afectează fundamentul gestionării companiei către directori individuali. Scopul acestei prevederi este de a preveni judecățile manageriale arbitrare de către persoane specifice, cum ar fi directorul reprezentativ, și de a asigura conservarea proprietății companiei și integritatea managementului prin deliberări prudente în cadrul unui corp colegial format din toți directorii.  

Printre aspectele pe care directorii nu le pot delega, conform acestui alineat, se numără următoarele:  

• Dispoziția și transferul de proprietăți importante
• Îndatorarea semnificativă
• Alegerea și demiterea managerilor și a altor angajați importanți
• Înființarea, modificarea sau desființarea de sucursale sau alte structuri organizatorice importante

Aceste aspecte au un impact direct asupra proprietății companiei, gestionării financiare, personalului și structurii organizaționale, motiv pentru care este esențială o judecată colectivă în cadrul consiliului de administrație. În acest articol, ne vom concentra în special pe două dintre aceste aspecte care joacă un rol central în activitățile financiare și strategia de active a companiei: „dispoziția și transferul de proprietăți importante” și „îndatorarea semnificativă”, explicând criteriile specifice de judecată și semnificația lor legală.

Criteriile de evaluare pentru „Dispoziția și transferul de proprietăți importante” sub Legea Japoneză a Companiilor

Articolul 362, alineatul (4), punctul 1 al Legii Companiilor din Japonia nu include un criteriu specific în ceea ce privește suma de bani când se referă la „dispoziția și transferul de proprietăți importante”. Prin urmare, pentru a determina dacă o tranzacție a unei proprietăți este „importantă” sau nu, este necesară evaluarea fiecărui caz în parte, iar interpretarea acestei noțiuni a fost de mult timp în mâinile instanțelor de judecată.

Cel mai autoritar ghid în această privință a fost stabilit prin decizia Curții Supreme din Japonia din 20 ianuarie 1994 (Heisei 6). Această decizie a clarificat că evaluarea „importanței” nu ar trebui să se bazeze pe un singur criteriu, ci ar trebui să ia în considerare o varietate de factori într-o manieră comprehensivă. Elementele de judecată prezentate de instanță sunt următoarele:

1. Valoarea proprietății respective: Este vorba despre suma absolută a proprietății care face obiectul tranzacției.
2. Procentul din totalul activelor companiei: Acesta indică valoarea relativă a proprietății respective în raport cu dimensiunea financiară a companiei. Este un indicator al importanței cantitative.
3. Scopul deținerii proprietății: Acesta este un element care evaluează aspectul calitativ. De exemplu, un brevet pentru o tehnologie esențială sau o fabrică utilizată pentru activitatea principală a companiei poate fi considerat strategic „important” în comparație cu proprietăți imobiliare de investiții de aceeași valoare.
4. Modalitatea actului de dispoziție: Modul în care se dispune de proprietate este, de asemenea, luat în considerare. De exemplu, dispozițiile gratuite, cum ar fi donațiile sau cadourile, pot fi considerate „importante” chiar și la valori mai mici, deoarece implică o scurgere a activelor companiei, comparativ cu vânzările la prețul pieței.
5. Tratamentul tradițional în cadrul companiei: Practicile interne ale companiei în ceea ce privește tranzacțiile similare din trecut pot servi, de asemenea, ca material pentru judecată.

Ceea ce înseamnă acest cadru de judecată multi-dimensional este că companiile nu se pot baza pe criterii formale precum „este sub X% din totalul activelor, deci este în regulă”. Mai degrabă, este extrem de important ca companiile să stabilească în avans criterii raționale și clare, cum ar fi în regulamentele interne ale consiliului de administrație, pentru a determina ce tranzacții vor fi supuse hotărârii consiliului de administrație, pentru a gestiona riscurile de guvernanță.

Criteriile de evaluare a „datoriilor semnificative” sub Legea Japoneză a Companiilor

La fel ca și în cazul „proprietăților importante”, articolul 362, alineatul 4, punctul 2 al Legii Japoneze a Companiilor nu stabilește un prag clar în termeni monetari pentru „datoriile semnificative”. Interpretarea acestui termen s-a format și prin deciziile instanțelor de judecată. Un caz de referință este decizia Tribunalului Districtual Tokyo din 17 martie 1997 (1997). Această decizie a subliniat că, în evaluarea dacă o anumită datorie este „semnificativă” sau nu, trebuie să luăm în considerare în mod comprehensiv următoarele elemente:

1. Suma datoriei respective: Este vorba despre valoarea absolută a împrumuturilor sau a garanțiilor datoriilor.
2. Procentul pe care îl reprezintă datoria în totalul activelor și profitul operațional al companiei: Se evaluează nu doar dimensiunea activelor companiei, ci și mărimea relativă a datoriei față de capacitatea de generare a veniturilor.
3. Scopul datoriei respective: Se referă la semnificația utilizării fondurilor pentru afacerile companiei.
4. Tratamentul tradițional al companiei: Este vorba despre practicile interne legate de finanțare și garanții din trecut.

În cazul analizat de această decizie, a fost disputată dacă rezerva de garanție solidară de 10 miliarde de yeni efectuată de o companie (Y) pentru o companie afiliată (A) constituie o „datorie semnificativă”. Deși procentul de 0.51% pe care îl reprezenta suma garanției din totalul activelor companiei Y era mic, instanța a acordat o importanță deosebită faptului că acest procent reprezenta 7.75% din capitalul social și, în special, 24.6% din profitul operațional. De asemenea, a fost subliniat faptul că regulamentul consiliului de administrație al companiei Y prevedea că „garanțiile pentru datorii de peste 5 miliarde de yeni” trebuie să fie subiectul unei rezoluții a consiliului de administrație.

Ceea ce este demn de remarcat în această decizie este că instanța a luat în considerare nu doar indicatorul static al bilanțului contabil, reprezentat de totalul activelor, ci și indicatorul dinamic al contului de profit și pierdere, reprezentat de „profitul operațional”. Aceasta reflectă atitudinea judiciară de a acorda importanță nu doar dimensiunii companiei, ci și impactului datoriei asupra capacității de rambursare a datoriilor și profitabilității, adică riscului asupra continuității afacerii. Chiar și o datorie care pare mică în raport cu dimensiunea activelor poate fi considerată „semnificativă” dacă pune o presiune mare asupra profiturilor companiei.

Compararea Criteriilor de Judecată

Standardele de judecată ale instanțelor pentru cele două probleme importante menționate anterior au multe puncte comune, dar prezintă și diferențe semnificative. Comparând aceste criterii, putem obține o înțelegere mai clară a modului în care instanțele japoneze evaluează chestiunile importante ale companiilor. Tabelul de mai jos organizează cele două seturi de criterii de judecată.

După cum se poate vedea din această comparație, ambele cadre de judecată sunt structurate pe trei piloni: aspectul cantitativ, aspectul calitativ și practica internă a companiei, ceea ce indică faptul că instanțele japoneze abordează aceste probleme cu un mod de gândire consecvent. Cea mai mare diferență constă în evaluarea aspectului cantitativ, unde, în cazul “datoriilor substanțiale”, se adaugă un indicator de rentabilitate, “profitul operațional etc.”. Aceasta sugerează că instanțele japoneze recunosc în mod precis diferența esențială că, în timp ce dispoziția activelor este o acțiune punctuală care afectează în principal bilanțul, datoriile implică plăți de dobândă continue și au un impact pe termen lung asupra fluxului de numerar și structurii de venituri ale companiei. Această abordare flexibilă și adaptată situației reflectă maturitatea judecăților judiciare în guvernanța corporativă din Japonia.

Efectul tranzacțiilor fără rezoluția consiliului directorilor (Impactul extern) sub legislația japoneză

Când un director reprezentativ execută tranzacții care, în mod normal, ar necesita rezoluția consiliului directorilor, cum ar fi “dispoziția de active importante” sau “împrumuturi substanțiale”, fără o astfel de rezoluție, se pune întrebarea dacă contractul de tranzacție este legal valabil. Această problemă reprezintă un punct de coliziune între cerințele procedurale interne ale companiei și protecția încrederii părții adverse în tranzacție.

Atitudinea de bază a curților japoneze în această privință a fost stabilită printr-o decizie a Curții Supreme din 22 septembrie 1965 (1965). Conform acestei decizii, tranzacțiile efectuate de un director reprezentativ fără rezoluție sunt, în principiu, considerate valabile, chiar dacă lipsește un proces intern de luare a deciziilor. Acesta este un principiu important pentru protejarea terților care au încredere că directorul reprezentativ are autoritatea legitimă de a reprezenta compania și pentru asigurarea securității tranzacțiilor.

Totuși, există excepții semnificative de la acest principiu. Dacă partea adversă în tranzacție știa că nu există o rezoluție a consiliului directorilor (intenție rea) sau a avut neglijență în a nu ști acest lucru (neglijență), atunci tranzacția este invalidă. Această doctrină este adesea explicată ca o aplicare prin analogie a articolului 93 din Codul Civil japonez și este cunoscută sub numele de “teoria invalidității relative”.

Ceea ce înseamnă această doctrină este că partea adversă în tranzacție, în special instituțiile financiare sau companiile imobiliare care sunt operatori de afaceri specializați, sunt supuse unei anumite datorii de diligență. Când o tranzacție este considerată “importantă” sau “substanțială” dintr-o perspectivă obiectivă, nu este suficient pentru partea adversă să pretindă pur și simplu că “nu știa”, ci se așteaptă să exercite o atenție corespunzătoare cu privire la existența sau absența unei rezoluții, cum ar fi verificarea proceselor-verbale ale consiliului directorilor. În decizia Curții Districtuale din Tokyo din 17 martie 1997, tocmai această problemă a fost abordată, iar instanța a recunoscut că banca care a încheiat un contract de garanție de 1 miliard de yeni a avut neglijență în a nu verifica existența unei rezoluții și a declarat garanția rezervată ca fiind invalidă.

De menționat este că, în principiu, doar compania însăși poate invoca această invaliditate, iar partea adversă în tranzacție nu este permisă să revendice invaliditatea în beneficiul propriu.

Responsabilitatea directorilor (Impact intern)

Consecințele legale ale tranzacțiilor efectuate fără o rezoluție a consiliului directorilor nu se limitează doar la validitatea externă a tranzacțiilor. Mai degrabă, mai directe și mai grave sunt responsabilitățile pe care directorii implicați le au în interiorul companiei.

Articolul 423, alineatul (1) din Legea Companiilor din Japonia stabilește că directorii care își neglijează îndatoririle (neglijență în îndeplinirea sarcinilor) și cauzează astfel daune companiei sunt responsabili pentru compensarea acestor daune. Executarea unor sarcini importante de afaceri prin ignorarea intenționată a procedurilor legale stabilite, cum ar fi rezoluția consiliului directorilor, corespunde clar acestei neglijențe în îndeplinirea sarcinilor.

Această responsabilitate nu se limitează doar la directorul executiv care a efectuat tranzacția. Alți directori, de asemenea, ca membri ai consiliului directorilor, au o obligație de supraveghere pentru a monitoriza executarea sarcinilor de către alți directori. Prin urmare, alți directori care au fost conștienți de actele de abatere de la autoritate ale directorului executiv sau care ar fi putut să le recunoască și le-au ignorat, pot fi de asemenea considerați responsabili pentru daune ca urmare a încălcării obligației de supraveghere.

Importanța acestei obligații de supraveghere a directorilor a fost subliniată în mod repetat în justiția japoneză prin cazuri notabile precum litigiul reprezentativ al acționarilor Daiwa Bank. Aceste decizii judiciare arată că directorii au o obligație activă de a construi și supraveghea un sistem de control intern eficient pentru a asigura conformitatea cu legile și reglementările, și că o atitudine pasivă de simplă neimplicare în acte de corupție este insuficientă. Scuzele de tipul “nu știam” sau “nu era în responsabilitatea mea” nu sunt, în principiu, acceptate.

Mai mult, această responsabilitate pentru daune este considerată o responsabilitate solidară. Acest lucru înseamnă că fiecare director responsabil poartă obligația de a compensa întreaga sumă a daunelor suferite de companie, ceea ce poate avea consecințe extrem de severe pentru directorii individuali.

Concluzii

Așa cum am explicat în acest articol, sub legea companiilor din Japonia, pentru executarea afacerilor care implică “dispoziția și transferul de proprietăți importante” sau “împrumuturi substanțiale”, este obligatoriu din punct de vedere legal să se obțină o rezoluție a consiliului de administrație. Interpretarea acestor termeni se bazează pe standarde multidimensionale formate prin jurisprudență și nu pe judecăți formale, ci pe decizii substanțiale care țin cont de circumstanțele individuale. Nerespectarea acestor cerințe legale expune compania la un dublu risc. Unul este riscul extern, unde contractul poate deveni nul dacă partea cu care se face tranzacția este de bună-credință și fără culpă. Celălalt este un risc intern mai grav, unde directorii implicați în executarea ilegală a afacerilor, și chiar și cei care au ignorat aceste acțiuni, pot fi răspunzători pentru daune substanțiale față de companie. Gestionarea adecvată a acestor riscuri este o provocare esențială de management pentru toate companiile care operează în Japonia.

Firma de avocatură Monolith are o vastă experiență în sprijinirea unui număr mare de clienți, atât naționali cât și internaționali, în domeniul juridic al guvernanței corporative din Japonia. Avem în echipa noastră mai mulți vorbitori de engleză cu calificări de avocat străin, capabili să explice cerințele complexe ale legii companiilor japoneze în contextul afacerilor internaționale și să ofere sfaturi practice. Vom susține afacerea dvs. în Japonia cu un suport complet, asigurând că operațiunile sunt desfășurate fără probleme și în conformitate cu legile, de la conducerea consiliului de administrație și due diligence-ul juridic pentru decizii importante, până la gestionarea riscurilor de responsabilitate ale directorilor, așa cum am discutat în acest articol.