Explicația statutului și rolului distribuitorilor în dreptul comercial japonez

Când desfășurați afaceri pe piața japoneză, înțelegerea profundă a obiceiurilor comerciale locale și a sistemului legal este un element esențial pentru succes. În special, este extrem de important să înțelegeți natura legală a diferitelor forme de afaceri care intermediază distribuția și vânzarea de produse, pentru gestionarea riscurilor și elaborarea strategiilor de afaceri. “Toiya” (問屋), care a jucat un rol important în istoria tranzacțiilor comerciale din Japonia, este un tip caracteristic de intermediar comercial acordat cu un statut și puteri speciale conform legii comerciale japoneze. Toiya diferă de simpli agenți sau brokeri, având o structură legală unică în care efectuează cumpărarea și vânzarea de bunuri “în numele său, dar pe contul altuia”. Această structură are un impact semnificativ asupra relațiilor dintre părțile tranzacției, localizarea responsabilității și drepturile și obligațiile părților. Acest articol începe cu definiția legală a toiya, așa cum este stabilită de legea comercială japoneză, clarificând diferențele esențiale față de intermediarii adesea confundați cu aceștia. De asemenea, explicăm în detaliu obligațiile stricte pe care toiya le are față de mandant, în special responsabilitatea de a garanta executarea tranzacțiilor, și drepturile acordate pentru a echilibra aceste grele obligații, bazându-ne pe legislația specifică și pe cazurile judecate. În final, abordăm măsurile de remediere legală disponibile mandantului atunci când toiya nu își îndeplinește obligațiile, oferind cunoștințe practice pentru realizarea unor tranzacții comerciale fără probleme în Japonia.

Definiția legală a distribuitorului în Japonia

Legea comercială japoneză definește clar statutul legal al distribuitorului. Articolul 551 din Legea comercială japoneză stipulează că “distribuitorul este persoana care, în numele său, se ocupă cu vânzarea sau achiziția de bunuri pentru altcineva”. Această definiție include două elemente importante care determină natura legală a distribuitorului.

Primul element este faptul că tranzacțiile sunt efectuate “în numele său”. Acest lucru înseamnă că distribuitorul devine parte contractantă atunci când încheie contracte de vânzare-cumpărare cu terțe părți (cumpărătorul sau vânzătorul final al produselor). Astfel, numele care apare pe contract este cel al distribuitorului, iar drepturile și obligațiile care decurg din contract îi revin în primul rând distribuitorului. Ca rezultat, din perspectiva părții terțe, distribuitorul este vânzătorul sau cumpărătorul, iar existența mandantului din spatele său nu influențează direct relația contractuală. Această structură funcționează ca un fel de “barieră legală” pentru mandant. De exemplu, dacă o companie străină dorește să vândă produse pe piața japoneză, utilizând un distribuitor poate evita să intre în relații contractuale directe cu numeroși cumpărători japonezi și poate centraliza punctul de tranzacționare la distribuitor. Acest lucru reduce povara gestionării contractelor și izolează într-o anumită măsură riscul de cereri directe din partea terților.

Al doilea element este că tranzacțiile sunt efectuate “pe contul altuia”. Acest lucru înseamnă că beneficiile și pierderile economice rezultate din tranzacții aparțin, în cele din urmă, nu distribuitorului, ci mandantului care a solicitat tranzacția. Distribuitorul încheie contracte în numele său, dar scopul este strict pentru beneficiul mandantului, iar profitul distribuitorului constă în remunerația (comisionul) primită de la mandant. Profiturile obținute din vânzări aparțin mandantului, iar în cazul în care apar pierderi, acestea sunt suportate de mandant. Combinația dintre “în numele său” și “pe contul altuia” constituie esența modelului de tranzacționare al distribuitorului și creează caracteristici legale care îl diferențiază de un simplu agent.

Diferențele esențiale între distribuitori și intermediari în Japonia

În cadrul legii comerciale japoneze, există figura intermediarului (仲立人 – nakadachinin), care este similară cu cea a distribuitorului. Ambele roluri facilitează tranzacțiile comerciale, însă natura juridică și funcțiile lor diferă fundamental. Înțelegerea acestor diferențe este esențială pentru alegerea partenerului de afaceri potrivit.

În primul rând, să examinăm definiția intermediarului conform articolului 543 din legea comercială japoneză. Acest articol stipulează că “intermediarul este persoana care face profesie din a media actele comerciale între terți”. Rolul esențial al intermediarului este de a media încheierea contractelor între două părți (de exemplu, între vânzător și cumpărător), adică de a aduce împreună cele două părți și de a asista în negocierea termenilor contractului. Intermediarul depune eforturi pentru ca contractul să fie încheiat, dar nu devine parte a contractului. Contractul este încheiat direct între părțile mediate de intermediar.

Având în vedere această definiție, să comparăm concret diferențele dintre distribuitor și intermediar. Cea mai importantă diferență este legată de calitatea de parte în contract. Așa cum am menționat anterior, distribuitorul efectuează tranzacții “în nume propriu” și devine parte a contractului. Pe de altă parte, intermediarul nu devine parte a contractului, iar numele părților în tranzacție sunt întotdeauna vânzătorul și cumpărătorul. Din această diferență derivă și alte puncte importante de divergență.

Unul dintre acestea este responsabilitatea pentru executarea tranzacției. Distribuitorul, pe baza “responsabilității de garantare a executării” pe care o vom discuta mai jos, are o responsabilitate foarte mare de a asigura că partea terță cu care face tranzacția își îndeplinește obligațiile (de exemplu, ca cumpărătorul să plătească prețul). În schimb, intermediarul doar mediază încheierea contractului și, în principiu, nu are nicio responsabilitate dacă una dintre părți nu își îndeplinește obligațiile contractuale. Munca intermediarului se încheie odată ce contractul este efectiv stabilit.

De asemenea, distribuitorului i se recunoaște dreptul de a interveni și de a deveni parte în tranzacție sub anumite condiții, în timp ce intermediarul, în principiu, nu are acest drept.

Aceste diferențe sunt direct legate de decizia strategică a întreprinzătorilor cu privire la ce tip de intermediar ar trebui să folosească. Întreprinzătorii care doresc să minimizeze riscurile și să asigure executarea tranzacției pot considera rațional să aleagă un distribuitor care oferă garanții de executare, chiar dacă acest lucru ar putea însemna comisioane mai mari. Pe de altă parte, întreprinzătorii care pot gestiona riscurile intern și doresc să interacționeze mai direct cu partenerii de tranzacție ar putea găsi mai adecvată utilizarea unui intermediar care joacă doar un rol de mediere.

Pentru a clarifica diferențele dintre cele două, am rezumat punctele cheie în tabelul de mai jos.

Obligațiile distribuitorului: Constrângeri legale în relația cu comitentul sub legislația japoneză

Relația dintre distribuitor și comitent are natura unui contract de mandat în conformitate cu Codul Civil japonez, astfel încât distribuitorul are în primul rând obligația de a gestiona afacerile încredințate cu atenția unui bun administrator (obligația de diligență), conform articolului 644 din Codul Civil al Japoniei. Cu toate acestea, Codul Comercial japonez impune distribuitorului obligații suplimentare, mai puternice și specifice, pentru protecția comitentului.

Cea mai importantă și caracteristică obligație este “responsabilitatea pentru garantarea executării”. Articolul 553 din Codul Comercial japonez prevede că “distribuitorul este responsabil să execute el însuși în cazul în care partea opusă nu își îndeplinește obligațiile în legătură cu vânzările sau achizițiile efectuate pentru comitent”. Aceasta înseamnă că, dacă terța parte (de exemplu, cumpărătorul produselor) intermediată de distribuitor nu plătește prețul, distribuitorul însuși trebuie să plătească suma respectivă comitentului. Această responsabilitate nu este doar o garanție, ci o obligație primară directă a distribuitorului. Comitentul poate solicita executarea direct de la distribuitor fără a fi nevoie să investigheze solvabilitatea sau sinceritatea părții opuse. Puterea acestei prevederi este confirmată și de jurisprudența japoneză. De exemplu, decizia Curții Supreme din 9 martie 1965 (Showa 40) a clarificat că această responsabilitate de garantare a executării este o obligație specifică distribuitorului care apare automat în temeiul legii, chiar și în absența unui acord special între părți. Această obligație legală este unul dintre cele mai mari avantaje ale utilizării unui distribuitor și reduce semnificativ riscurile comitentului. Se poate spune că comisionul primit de distribuitor include o primă de asigurare pentru preluarea acestui risc de credit.

În plus, distribuitorul are și alte obligații importante. Dacă comitentul a dat instrucțiuni privind prețul de vânzare (obligația de respectare a prețului limită), distribuitorul trebuie să respecte aceste instrucțiuni. Al doilea paragraf al articolului 552 din Codul Comercial japonez prevede că, chiar dacă distribuitorul vinde la un preț mai mic sau cumpără la un preț mai mare decât prețul limită, tranzacția este valabilă față de comitent, dar distribuitorul trebuie să suporte diferența. Astfel, comitentul poate asigura cel puțin rezultatul economic conform prețului limită stabilit.

De asemenea, distribuitorul are obligația de a notifica comitentul fără întârziere după finalizarea tranzacției (obligația de notificare, conform articolului 554 din Codul Comercial japonez). Prin această notificare, comitentul poate înțelege precis situația tranzacției și poate planifica următoarele acțiuni de afaceri. În plus, distribuitorul are, de asemenea, obligația evidentă de a prezenta un raport de conturi privind tranzacția și de a clarifica veniturile și cheltuielile. Aceste obligații stricte sunt mecanisme care garantează legal că distribuitorul acționează cu prioritatea maximă a intereselor comitentului.

Drepturile distribuitorilor: Capacități legale în relația cu comitenții în Japonia

Distribuitorii, deși încarcă responsabilități semnificative precum garantarea executării, sunt înzestrați în cadrul legii comerciale japoneze cu mai multe drepturi puternice pentru a-și desfășura activitatea în mod eficient și pentru a-și asigura beneficiile economice. Aceste drepturi constituie garanții instituționale esențiale pentru echilibrarea riscurilor asumate de distribuitori.

În primul rând, distribuitorii au dreptul de a solicita remunerație (dreptul la remunerație) de la comitenți. Aceasta reprezintă contravaloarea naturală a actelor desfășurate de comercianți în cadrul activității lor și este în concordanță cu spiritul articolului 512 din legea comercială japoneză. Deși suma remunerației este de obicei stabilită prin contract între părți, în absența unei astfel de stipulații, distribuitorul poate solicita o sumă corespunzătoare conform obiceiurilor comerciale.

În al doilea rând, distribuitorii dețin un drept foarte puternic de retenție. Articolul 557 din legea comercială japoneză prevede că distribuitorii pot reține bunurile sau valorile mobiliare pe care le dețin sau le ocupă pentru comitenți, până când aceștia din urmă își îndeplinesc obligațiile financiare (cum ar fi remunerația sau cheltuielile avansate) rezultate din tranzacțiile cu distribuitorii. De exemplu, dacă un distribuitor păstrează în depozit produsele care i-au fost încredințate pentru vânzare și comitentul nu își onorează plata remunerației, distribuitorul poate refuza să predea produsele respective. Acest drept de retenție este un mijloc important care garantează în mod efectiv recuperarea creanțelor distribuitorului ca o contraprestație pentru asumarea responsabilității de garantare a executării. Distribuitorii pot accepta riscul de neexecutare a obligațiilor de către partea opusă tocmai pentru că dețin acest drept.

În al treilea rând, distribuitorii pot exercita un drept special numit dreptul de intervenție. Conform articolului 555 din legea comercială japoneză, distribuitorii cărora li se încredințează vânzarea sau cumpărarea de bunuri pentru care există o piață bursieră pot deveni ei înșiși cumpărători sau vânzători. Acesta este cunoscut ca dreptul de intervenție. De exemplu, un distribuitor (o companie de brokeraj este un exemplu tipic) căruia i se încredințează achiziționarea unor acțiuni listate poate, în loc să le cumpere de pe piață, să vândă acțiuni din propriul portofoliu comitentului. În acest caz, prețul de tranzacționare trebuie să se bazeze pe cotația bursieră la momentul când distribuitorul a notificat intervenția. Acest drept permite distribuitorului să finalizeze tranzacții rapid și să asigure lichiditatea pieței, dar deoarece interesele comitentului și ale distribuitorului pot fi în conflict, comitentul poate interzice prin contract exercitarea acestui drept. Aceste drepturi sunt instrumente legale indispensabile pentru ca distribuitorii să-și valorifice specializarea și poziția pe piață în scopul desfășurării afacerilor.

Măsuri de Remediere pentru Comitenți: Cum să Răspundeți la Neexecutarea Contractului de către un Distribuitor în Japonia

Faptul că un distribuitor în Japonia are obligații puternice față de comitenți înseamnă, pe de altă parte, că atunci când distribuitorul nu își îndeplinește aceste obligații, comitenții pot lua măsuri legale eficiente de remediere. În cazul unor probleme cu distribuitorul, comitenții pot acționa pentru a-și proteja drepturile pe baza prevederilor Codului Civil și Codului Comercial japonez.

Un exemplu tipic de neexecutare a contractului de către un distribuitor este atunci când acesta nu își îndeplinește responsabilitatea de garantare a executării, adică atunci când partenerul de tranzacție nu plătește suma datorată, iar distribuitorul, de asemenea, nu efectuează plata către comitent. În acest caz, comitentul poate solicita direct distribuitorului să îndeplinească termenii contractului (cerere de executare). Comitentul nu trebuie să demonstreze capacitatea de plată a partenerului de tranzacție, ci doar să arate că suma care ar fi trebuit plătită în baza contractului cu distribuitorul nu a fost achitată. Aceasta este cea mai fundamentală măsură de remediere, derivată din faptul că responsabilitatea de garantare a executării de către distribuitor este o obligație directă conform legii.

În plus, dacă încălcarea obligațiilor de către distribuitor cauzează daune comitentului, acesta poate solicita despăgubiri pe baza articolului 415 din Codul Civil japonez. De exemplu, dacă distribuitorul vinde produsele la un preț nedrept de mic comparativ cu prețul stabilit de comitent și nu compensează diferența, comitentul poate cere distribuitorului să acopere această diferență ca daune. Similar, dacă distribuitorul încalcă obligația de a exercita o grijă rezonabilă în păstrarea produselor și acestea sunt deteriorate, comitentul poate solicita despăgubiri pentru daunele suferite.

Mai mult, dacă încălcarea obligațiilor de către distribuitor este gravă și face imposibilă realizarea scopului contractului, comitentul poate rezilia contractul de comision cu distribuitorul pe baza prevederilor articolului 541 din Codul Civil japonez, printre altele. Prin rezilierea contractului, comitentul este eliberat de obligațiile viitoare și poate căuta noi parteneri de tranzacționare.

Astfel, sistemul juridic japonez impune distribuitorilor responsabilități grele, dar în cazul în care aceste responsabilități nu sunt îndeplinite, oferă comitenților mai multe mijloace eficiente de remediere. În special, existența responsabilității de garantare a executării este extrem de importantă, deoarece reduce semnificativ sarcina de probă a comitentului în litigii și facilitează realizarea drepturilor acestuia.

Concluzie

Așa cum am detaliat în acest articol, “distribuitorul” în cadrul legislației comerciale japoneze nu este doar un simplu intermediar, ci un agent de afaceri special definit legal care “acționează în nume propriu, dar pe contul altuia”. Cea mai mare caracteristică a acestui sistem este că distribuitorul are o responsabilitate legală implicită de a garanta îndeplinirea obligațiilor debitorului în tranzacții. Această grea responsabilitate reprezintă un avantaj semnificativ pentru comitenți, în special pentru companiile străine care nu sunt familiarizate cu practicile comerciale japoneze, asigurând siguranța tranzacțiilor. Pe de altă parte, distribuitorului i se acordă drepturi puternice, cum ar fi dreptul de retenție și dreptul de intervenție, echilibrând astfel obligațiile și drepturile. Înțelegerea acestui cadru legal unic este fundamentală pentru evaluarea corectă a riscurilor și pentru elaborarea unei strategii eficiente în construirea lanțurilor de aprovizionare și dezvoltarea canalelor de distribuție în Japonia. Diferențierea corectă a naturii legale a diferiților agenți de afaceri, cum ar fi distribuitorii, intermediarii și reprezentanții, și construirea parteneriatului cel mai potrivit modelului de afaceri al companiei dvs. va duce la succes pe piața japoneză.

Cabinetul de Avocatură Monolith are o vastă experiență în furnizarea de servicii juridice clienților naționali și internaționali în toate aspectele legate de dreptul societăților comerciale, inclusiv legislația comercială japoneză. Avem în echipa noastră experți vorbitori de engleză cu calificări juridice străine, capabili să ofere suport precis și eficient, depășind barierele lingvistice și culturale în problemele juridice complexe care apar în contextul afacerilor internaționale. Suntem pregătiți să vă sprijinim puternic activitatea în Japonia din punct de vedere juridic, de la redactarea și revizuirea contractelor de distribuție, la negocieri și litigii în caz de dispute. Dacă aveți întrebări sau doriți să discutați despre o problemă specifică, vă rugăm să ne contactați fără ezitare.