Explicația procedurilor de insolvență în dreptul societăților comerciale japonez

Conducerea unei companii poate uneori să se confrunte cu dificultăți financiare grave. Sistemul juridic japonez oferă un cadru legal sofisticat pentru a răspunde acestor situații critice, nu doar pentru a încheia afacerile ca un simplu eșec, ci pentru a căuta o soluție ordonată. Acest cadru este împărțit în două direcții strategice majore. Prima este procedura de tip ‘lichidare’, care are ca scop organizarea activelor companiei și distribuirea echitabilă a acestora către creditori. A doua este procedura de tip ‘reorganizare’, care presupune continuarea afacerii și restructurarea financiară și organizațională pentru a urmări revitalizarea. Aceste proceduri legale reprezintă un set de instrumente strategice care ar trebui selectate în funcție de situația companiei. Pentru acționari și manageri, înțelegerea profundă a acestor opțiuni este esențială pentru a proteja valoarea companiei în situații de criză, pentru a îndeplini responsabilitățile fiduciare și pentru a lua decizii informate și precise. În acest articol, vom compara și analiza dintr-o perspectivă profesională principalele patru proceduri legale sub legea falimentului japoneză, și anume falimentul, lichidarea specială, reorganizarea civilă și reabilitarea companiei, evidențiind caracteristicile lor, diferențele și tratamentul drepturilor asigurate, împreună cu exemple recente din jurisprudență, pentru a ilustra imaginea de ansamblu.

Imaginea de ansamblu a procedurilor de insolvență în Japonia

Legislația japoneză stabilește patru tipuri principale de proceduri de insolvență care se desfășoară sub supravegherea instanțelor . Aceste proceduri sunt inițial clasificate în două categorii, în funcție de scopul lor. Prima categorie este „procedura de lichidare”, care vizează oprirea activității unei companii și dizolvarea personalității sale juridice, incluzând procedurile de faliment și lichidare specială . A doua categorie este „procedura de reorganizare”, care urmărește restructurarea companiei în timp ce continuă să desfășoare activități, și include procedurile de reorganizare civilă și reorganizare a companiei .

Mai mult, aceste proceduri pot fi clasificate și din perspectiva cine conduce procesul. Un tip este „procedura administrată”, în care un expert neutru (administratorul judiciar), numit de instanță, preia controlul asupra drepturilor de administrare și de gestionare a proprietății companiei pentru a avansa procedura . Procedurile de faliment și reorganizare a companiei aparțin acestei categorii. Celălalt tip este „procedura DIP (Debtor in Possession)”, în care, în principiu, echipa de management existentă își menține drepturile de conducere și își administrează propria reorganizare sau lichidare . Procedurile de lichidare specială și reorganizare civilă se încadrează în această categorie.

Această dublă clasificare, adică alegerea între „lichidare sau reorganizare” și între „procedura administrată sau DIP”, evidențiază dilema strategică cu care se confruntă companiile aflate în criză de management. Alegerea procedurii nu implică doar selectarea unei forme legale, ci și o decizie de management privind viabilitatea afacerii și o decizie crucială referitoare la menținerea controlului managerial. De exemplu, dacă se urmărește reorganizarea, managementul poate opta pentru reorganizare civilă dacă dorește să păstreze controlul, dar dacă creditorii sau instanța consideră că echipa de management existentă este responsabilă pentru eșecul în management, atunci este posibil să se aleagă reorganizarea companiei cu un administrator judiciar extern. Din acest motiv, managementul trebuie să evalueze obiectiv nu doar viabilitatea financiară a companiei, ci și gradul de încredere pe care îl are din partea stakeholder-ilor.

Proceduri de insolvență de lichidare: Lichidarea activelor unei companii în Japonia

Procedurile de lichidare sunt destinate situațiilor în care continuarea activității unei companii devine dificilă, având ca scop convertirea activelor în bani și distribuirea echitabilă a acestora către creditorii companiei, pentru a încheia legal existența companiei în Japonia.

Procedura de Faliment Sub Legea Japoneză

Procedura de faliment este cea mai fundamentală și puternică procedură de lichidare bazată pe legea falimentului din Japonia. În cazul persoanelor juridice, procedura începe prin decizia instanței atunci când se recunoaște “insolvența” (starea obiectivă în care un debitor nu poate plăti în mod general și continuu datoriile scadente din cauza lipsei capacității de plată), conform articolului 15 din legea japoneză a falimentului, sau “excesul de datorii” (starea în care debitorul nu poate plăti datoriile cu proprietatea sa), conform articolului 16 din aceeași lege.

Odată ce procedura este inițiată, instanța numește un “administrator judiciar” din rândul avocaților neutri. Conform articolului 2, alineatul 12 din legea japoneză a falimentului, administratorul judiciar are dreptul exclusiv de a gestiona și de a dispune de proprietatea companiei. Astfel, actuala conducere pierde toate drepturile de management și de dispoziție a proprietății, iar administratorul judiciar efectuează o serie de activități de lichidare, cum ar fi investigarea activelor companiei, asigurarea, valorificarea și distribuirea creditorilor conform priorităților legale.

O caracteristică importantă a acestei proceduri este că nu necesită consimțământul creditorilor pentru a începe. Dacă instanța recunoaște o stare obiectivă de faliment, procedura avansează în mod obligatoriu. Acest lucru este conceput pentru a restabili ordinea și a proteja în mod echitabil interesele tuturor creditorilor printr-o intervenție neutră a unei terțe părți, în situații în care există un conflict intens între creditori sau când încrederea în conducerea companiei este pierdută. Administratorul judiciar are un drept puternic de “contestare”, care îi permite să invalideze plățile inechitabile efectuate înainte de începerea procedurii de faliment, asigurând astfel principiul egalității creditorilor. Prin urmare, procedura de faliment este poziționată ca ultima opțiune atunci când alte soluții cooperative sunt imposibile.

Procedura Specială de Lichidare Sub Legea Japoneză

Procedura specială de lichidare este o metodă simplificată de lichidare disponibilă exclusiv pentru societățile pe acțiuni, conform articolului 510 și următoarele din Legea Companiilor din Japonia. Această procedură începe după ce o companie se dizolvă printr-o rezoluție specială a adunării generale a acționarilor și intră în procedura obișnuită de lichidare, apoi se inițiază în cazul în care există suspiciuni de insolvență sau alte obstacole semnificative în executarea lichidării.

Spre deosebire de procedura de faliment, conducerea procedurii nu este în mâinile unui administrator judiciar numit de instanță, ci a unui ‘lichidator’ al companiei. Lichidatorul este adesea un fost director sau membru al conducerii, permițând astfel echipei de management să mențină un anumit grad de control, într-o procedură de tip DIP (Debtor in Possession).

Inima acestei proceduri constă în formarea unui consens cu creditorii. Mai exact, se avansează în lichidare fie prin adoptarea unui plan de rambursare numit ‘acord’ în cadrul adunării creditorilor, fie prin încheierea unei ‘înțelegeri’ cu creditorii individuali. Pentru adoptarea acordului este necesar consensul majorității creditorilor prezenți și a cel puțin două treimi din totalul drepturilor de vot ale creditorilor. Așa cum este evident din aceste cerințe, procedura specială de lichidare presupune existența unui acord preliminar cu principalii creditori privind planul de lichidare. Dacă nu se obține consensul creditorilor, procedura eșuează și, în multe cazuri, se trece la procedura de faliment.

Datorită naturii sale bazate pe formarea consensului, procedura specială de lichidare are avantajul de a fi mai rapidă și mai puțin costisitoare comparativ cu procedura de faliment. Este folosită în mod special în cazuri în care creditorii sunt limitați și cooperanți, cum ar fi atunci când o companie mamă lichidează o filială.

Compararea falimentului și a lichidării speciale sub legislația japoneză

Tabelul de mai jos rezumă principalele diferențe între procedura de faliment și procedura de lichidare specială.

Proceduri de Insolvență de Tip Reorganizare: Vizând Revitalizarea Afacerii

Procedurile de tip reorganizare sunt destinate companiilor care se confruntă cu dificultăți financiare, dar care dețin o afacere cu valoare intrinsecă și cu potențial de continuare a activității. Scopul acestora este de a facilita revitalizarea afacerii respective.

Procedura de Reorganizare Civilă sub Legea Japoneză

Procedura de reorganizare civilă, bazată pe Legea Japoneză a Reorganizării Civile, are ca scop reabilitarea afacerilor sau a vieții economice a debitorilor. Cel mai mare avantaj al acestei proceduri este flexibilitatea sa, permițând utilizarea de către toate tipurile de întreprinzători, de la societăți pe acțiuni până la companii cu răspundere limitată și proprietari de afaceri individuale.

În principiu, procedura se desfășoară în modul DIP (Debtor in Possession), unde conducerea existentă își menține drepturile de management și continuă afacerea, elaborând și implementând propriul plan de reorganizare. Articolul 38, alineatul 1 al Legii Japoneze a Reorganizării Civile stabilește că, după inițierea procedurii de reorganizare, debitorul are dreptul de a continua activitățile și de a administra și dispune de proprietăți. Drepturile acționarilor, de asemenea, rămân în principiu neschimbate.

Totuși, există restricții semnificative în această procedură. Acestea se referă la tratamentul drepturilor creditorilor garantori (în principal instituții financiare), care dețin un “drept de separare” în cadrul procedurii de reorganizare civilă. În principiu, aceștia pot să separe și să vândă activele garantate (de exemplu, fabrici sau mașini) pentru a-și recupera creanțele, independent de procedura de reorganizare. Acest lucru implică riscul pierderii activelor esențiale pentru continuarea afacerii.

Prin urmare, pentru a asigura succesul procedurii de reorganizare civilă, este esențial să se negocieze cu principalii creditori garantori înainte de depunerea cererii și să se construiască o relație de cooperare, cum ar fi amânarea exercitării drepturilor de garanție. Procedura stabilește un traseu către reconstrucție prin adoptarea planului de reorganizare cu consimțământul majorității creditorilor prezenți la adunarea creditorilor și al majorității valorii totale a drepturilor de vot.

Procedura de Reorganizare a Companiilor sub Legea Japoneză

Procedura de reorganizare a companiilor este cea mai puternică procedură de restructurare bazată pe Legea Japoneză a Reorganizării Companiilor. Datorită puterii sale, utilizarea este limitată la societățile pe acțiuni și este aplicată în principal pentru restructurarea companiilor de mari dimensiuni.

Această procedură este de tip administrativ și, odată inițiată, instanța numește imediat un “administrator de reorganizare”, iar actuala echipă de management este obligată să demisioneze. Dreptul de administrare a companiei și dreptul de a dispune de proprietate sunt concentrate exclusiv în mâinile administratorului de reorganizare.

Cel mai mare avantaj al procedurii de reorganizare a companiilor este capacitatea de a suspenda exercițiul drepturilor creditorilor garantori, care nu pot fi limitate în cadrul procedurii de reabilitare civilă. Creditorii garantori nu dețin un drept de separare, iar creanțele lor sunt tratate ca “drepturi de garanție în reorganizare” în cadrul procedurii și sunt supuse modificărilor, cum ar fi reducerea sau amânarea plății, conform planului de reorganizare. În plus, drepturile acționarilor pot fi, de asemenea, semnificativ modificate, iar în multe cazuri se efectuează o reducere de capital de 100% (eliminând toate drepturile acționarilor existenți).

Astfel, procedura de reorganizare a companiilor este un sistem destinat ajustării radicale a drepturilor tuturor părților interesate, inclusiv creditorii garantori și acționarii, sub conducerea unui expert extern, administratorul de reorganizare, cu scopul reconstrucției complete a companiei. Datorită puterii sale, procedura este complexă, costisitoare și consumatoare de timp. Pentru echipa de management, alegerea acestei proceduri înseamnă sacrificarea propriei poziții pentru salvarea afacerii, ceea ce constituie o decizie gravă.

Compararea procedurilor de reorganizare judiciară și de restructurare a companiilor în Japonia

Tabelul de mai jos prezintă principalele diferențe între procedura de reorganizare judiciară și procedura de restructurare a companiilor sub legislația japoneză.

Tratarea drepturilor de garanție în procedurile de insolvență sub legislația japoneză

În procedurile de insolvență, modul în care se tratează drepturile de garanție este un punct de discuție extrem de important care poate determina succesul sau eșecul procedurii.

Dreptul de separare

Dreptul de separare permite creditorilor cu drepturi de garanție asupra anumitor bunuri să își exercite drepturile în afara procedurii de insolvență și să primească plăți cu prioritate față de alți creditori. Acest drept se bazează pe articolul 65 din Legea Falimentului din Japonia și articolul 53 din Legea Reorganizării Civile din Japonia.

Existența acestui drept are un impact semnificativ asupra procedurii. De exemplu, pentru o companie care urmărește reorganizarea civilă, dacă o bancă deține un drept de ipotecă asupra unei fabrici esențiale pentru afacere, exercitarea dreptului de separare de către bancă și vânzarea fabricii la licitație ar face imposibilă continuarea activității. Cu alte cuvinte, chiar dacă se inițiază legal procedura de reorganizare civilă, dacă nu se obține cooperarea creditorului garantat, restructurarea va eșua în practică.

Prin urmare, existența dreptului de separare împarte procedura de insolvență în două aspecte. Unul este procedura oficială gestionată de instanță, care urmărește distribuția echitabilă între creditori neasigurați. Celălalt este negocierile extrem de importante care au loc în culise cu creditorii garantati. Pentru conducerea care alege reorganizarea civilă, obținerea unui acord de “standstill” (acord de suspendare temporară a exercitării drepturilor de garanție) cu instituțiile financiare principale înainte de depunerea cererii este o condiție absolută pentru succes.

Dreptul de garanție în reorganizare

În procedura de reorganizare a companiei, dreptul de separare nu este recunoscut. Odată ce procedura este inițiată, toate executările drepturilor de garanție sunt automat interzise. Drepturile creditorilor garantati se transformă într-un statut numit “drept de garanție în reorganizare”, care devine subiectul modificării drepturilor în cadrul planului de reorganizare. Baza legală pentru aceasta se găsește în Legea Reorganizării Companiilor din Japonia, unde, de exemplu, articolul 2, alineatul 10 definește dreptul de garanție în reorganizare, iar articolul 47 interzice exercitarea drepturilor.

Acest mecanism conferă procedurii de reorganizare a companiei o puternică capacitate de restructurare. Prin suspendarea temporară a exercitării drepturilor individuale ale creditorilor și aducerea tuturor părților interesate (creditori garantati, creditori neasigurați, acționari) la aceeași masă, administratorul reorganizării poate elabora un plan cuprinzător pentru restructurarea întregii structuri de capital a companiei. Filozofia care stă la baza acestei proceduri prioritizează interesul public al renașterii întregii companii față de drepturile individuale. Permite o intervenție puternică în drepturile de proprietate private, tocmai de aceea, pentru a preveni abuzurile, sunt impuse cerințe stricte de procedură, cum ar fi numirea unui administrator neutru și supravegherea riguroasă a instanței.

Compararea tratamentului drepturilor de garanție în diferite proceduri

Prezentarea recentelor cazuri judecate

În practica insolvenței, apar constant noi provocări legate de interpretarea articolelor de lege. Aici vă prezentăm o decizie importantă recentă a Curții Supreme din Japonia.

Decizia Curții Supreme din 22 decembrie 2021 (Reiwa 3) a oferit o interpretare a articolului 174, alineatul (2), punctul 3 al Legii Japoneze privind Reorganizarea Civilă. Acest articol stipulează că, dacă rezoluția planului de reorganizare este adoptată prin „metode incorecte”, atunci instanța nu trebuie să aprobe planul.

Sumarul cazului este că administratorul judiciar al unei companii aflate în procedura de reorganizare civilă a încheiat un acord de soluționare a litigiului cu un creditor principal care deținea o creanță semnificativă. Acest acord de soluționare includea o clauză conform căreia creditorul respectiv urma să își exercite dreptul de vot în favoarea planului de reorganizare. Alți creditori au susținut că acest lucru constituie așa-numitul „cumpărare de voturi” și că se încadrează în „metode incorecte”, solicitând astfel neaprobarea planului.

În răspuns, Curtea Supremă a Japoniei a decis că un acord de soluționare care include consimțământul pentru planul de reorganizare nu constituie imediat o „metodă incorectă”. Instanța a considerat că trebuie să ia în considerare în mod comprehensiv intenția și circumstanțele în care a fost încheiat acordul de soluționare, precum și dacă conținutul soluționării este în mod global rațional pentru debitorul în reorganizare (compania). În acest caz, soluționarea a rezolvat un litigiu complex și a avut un conținut rațional care a contribuit la restructurarea companiei, astfel că nu a fost încheiată doar cu scopul de a influența exercitarea dreptului de vot și, prin urmare, nu a fost considerată o „metodă incorectă”.

Acest caz judecat este important deoarece reflectă realitatea negocierilor din procedurile de insolvență recunoscute de justiție. Pentru administratorii judiciari și echipele de management este esențial să negocieze soluționarea disputelor cu creditorii individuali pentru a forma o majoritate necesară aprobării planului de reorganizare. Această decizie indică faptul că astfel de negocieri nu trebuie să interzică condiționarea consimțământului pentru plan, ci trebuie să evalueze dacă conținutul acordului nu prejudiciază în mod incorect interesele altor creditori și dacă există o raționalitate comercială pentru companie în ansamblu. Aceasta permite practicienilor să negocieze mai flexibil, dar, în același timp, îi obligă să construiască acorduri care să fie explicabile și echitabile pentru toți creditorii.

Concluzie

Sistemul japonez de insolvență oferă companiilor aflate în criză financiară două direcții fundamentale: “lichidarea” și “restructurarea”, fiecare cu mai multe proceduri specifice. Falimentul și lichidarea specială sunt proceduri de lichidare care vizează organizarea și finalizarea activelor companiei, în timp ce reorganizarea civilă și reorganizarea companiei urmăresc continuarea și revitalizarea afacerii. Aceste opțiuni sunt strâns legate de decizii esențiale privind managementul, cum ar fi menținerea controlului de către conducerea actuală (proceduri DIP) sau transferul acestuia către experți externi (proceduri de administrare). În special, tratamentul drepturilor de garanție (existența sau absența dreptului de separare) este un factor decisiv care influențează semnificativ valoarea strategică a fiecărei proceduri. Pentru a naviga acest cadru legal complex și a identifica cea mai optimă cale, este necesară nu doar o cunoaștere profundă a legii, ci și gândire strategică avansată și abilități de negociere.

Cabinetul de Avocatură Monolith are un istoric solid în oferirea de servicii juridice extinse clienților naționali și internaționali, în special în ceea ce privește procedurile de insolvență sub legea japoneză a companiilor. Avocații noștri nu dețin doar calificări în dreptul japonez, dar includ și experți vorbitori de engleză cu calificări juridice internaționale, capabili să ofere sfaturi strategice pentru maximizarea drepturilor și intereselor conducerii și acționarilor în situații complexe de insolvență. De la proceduri de lichidare la restructurare, ne angajăm să răspundem tuturor situațiilor și să găsim cele mai bune soluții pentru clienții noștri. Pentru consultanță în gestionarea crizelor juridice, vă rugăm să vă adresați cu încredere cabinetului nostru.