Probleme specifice în dreptul de autor japonez: Protecția artelor aplicate, a personajelor și a fonturilor de scris

Legea drepturilor de autor din Japonia oferă un cadru extensiv pentru protecția expresiilor creative. Cu toate acestea, domeniul de aplicare al acesteia generează probleme complexe în zonele unde arta, comerțul și informațiile publice se intersectează. În special pentru companiile implicate în design de produs, construirea brandului și crearea de conținut, înțelegerea acestor ‘zone gri’ specifice din cadrul legii drepturilor de autor japoneze este esențială pentru a proteja proprietatea intelectuală a companiei și pentru a evita riscurile legale. Acest articol explică câteva teme importante unde conceptele obișnuite de drepturi de autor nu se aplică întotdeauna. În primul rând, este vorba despre problema protecției ‘artelor aplicate’, care îmbină funcționalitatea practică cu valoarea estetică. În al doilea rând, protecția ‘personajelor’, care, surprinzător, are un cadru legal unic în Japonia, diferit de recunoașterea internațională comună. În al treilea rând, abordăm problema ‘tipografiilor’ (designul fonturilor), care, în principiu, sunt excluse din protecția drepturilor de autor. Și, în final, discutăm despre ‘operele care nu sunt subiectul drepturilor de autor’, excluse intenționat din protecție pentru interesul public. Articolul se bazează pe articolele legii drepturilor de autor din Japonia și pe cazuri judiciare importante, oferind o analiză specializată a acestor probleme speciale și furnizând îndrumări practice pentru managementul companiilor și personalul juridic.

Frontierele dintre Arta Aplicată și Protecția Drepturilor de Autor în Japonia

Arta aplicată se referă la operele de artă aplicate sau încorporate în obiecte practice. Aceasta creează o tensiune fundamentală în cadrul legii proprietății intelectuale din Japonia, deoarece aceste obiecte pot fi protejate atât de Legea Drepturilor de Autor din Japonia, cât și de Legea Designului din Japonia. Legea Designului japoneză are ca scop protejarea aspectului estetic al produselor industriale care pot fi produse în masă, necesitând înregistrare și având o durată de protecție mai scurtă decât drepturile de autor. Intersecția acestor două legi a fost centrală în dezbaterile privind caracterul de operă de artă aplicată.

Istoric, instanțele japoneze au aplicat standarde stricte pentru a determina caracterul de operă de artă aplicată. Acest lucru a fost adesea numit “teoria echivalenței cu arta pură”. Conform acestui standard, pentru ca un obiect de artă aplicată să fie protejat ca “operă de artă” conform articolului 2, alineatul 1, punctul 1 al Legii Drepturilor de Autor din Japonia, trebuie să posede o creativitate estetică de un nivel atât de înalt încât să poată fi apreciat estetic ca o operă de artă pură, independent de funcția sa practică. Acest prag înalt însemna că majoritatea designurilor industriale erau excluse de la protecția drepturilor de autor.

Totuși, această situație s-a schimbat semnificativ în urma deciziei Curții Supreme de Proprietate Intelectuală din 2015 în cazul cunoscut al scaunului pentru copii “TRIPP TRAPP”. Curtea a decis că nu ar trebui să se aplice un standard uniform de creativitate înaltă pentru arta aplicată. În schimb, criteriul general pentru determinarea caracterului de operă de artă, și anume dacă “individualitatea” creatorului este exprimată, ar trebui să fie aplicabil. Mai mult, Curtea a clarificat că posibilitatea protecției prin Legea Designului din Japonia nu constituie un motiv rezonabil pentru aplicarea unui standard mai strict sub Legea Drepturilor de Autor din Japonia, deoarece cele două legi au scopuri diferite. Această decizie sugerează că rolul tradițional al justiției de a fi “portarul” care separă strict domeniile Legii Designului și Legii Drepturilor de Autor se schimbă către o analiză mai practică și specifică a cazurilor individuale. Astfel, produsele funcționale nu mai sunt automat excluse de la protecția drepturilor de autor.

În interpretarea actuală, adesea se ia în considerare dacă caracteristicile estetice pot fi “separate” conceptual de aspectele funcționale. Dacă alegerile de design sunt pur funcționale, creativitatea nu este recunoscută, dar dacă reflectă alegeri estetice și individualitatea creatorului dincolo de necesitățile funcționale, atunci caracterul de operă de artă poate fi recunoscut. Această abordare face ca strategia de protecție dublă prin înregistrarea designului și drepturile de autor să fie o opțiune mai realistă pentru companii, dar aduce și complexitate. În cazul TRIPP TRAPP, deși caracterul de operă de artă a scaunului a fost recunoscut, încălcarea drepturilor a fost negată datorită diferențelor structurale semnificative față de produsul acuzat. Aceasta indică faptul că, deși este mai ușor să se recunoască caracterul de operă de artă, domeniul de protecție poate fi limitat la expresii creative specifice și interpretat mai îngust. Prin urmare, Legea Designului din Japonia rămâne o metodă importantă pentru asigurarea unei protecții extinse pentru designul produselor.

Mai jos sunt rezumate diferențele sistemice între Legea Drepturilor de Autor din Japonia și Legea Designului din Japonia în ceea ce privește protecția artei aplicate.

Statutul juridic al personajelor și drepturile de comercializare sub legislația japoneză

În cadrul Legii drepturilor de autor din Japonia, protecția personajelor se bazează pe o logică juridică distinctă. Principiul central este că „personajul” în sine nu constituie o operă de autor. Ceea ce legea protejează este „exprimarea” concretă și artistică a acelui personaj. De exemplu, un ansamblu de caracteristici, nume și imagini conceptuale ale unui personaj, cum ar fi „un șoarece curajos cu urechi mari”, este considerat o idee abstractă. Legea japoneză a drepturilor de autor protejează „exprimarea” ideilor, nu ideile în sine.

Un caz fundamental în această problemă este decizia Curții Supreme din 1997 (Heisei 9), cunoscută sub numele de „cazul cravatelor Popeye”. Acest caz a implicat vânzarea de cravate care foloseau personajul Popeye fără autorizație. Curtea Supremă a făcut o distincție clară. În primul rând, a stabilit că conceptul abstract al personajului „Popeye” nu este o operă de autor. În al doilea rând, totuși, fiecare imagine concretă a lui Popeye desenată în benzile desenate originale (fiecare cadru) a fost considerată o „operă de artă” protejată de drepturile de autor.

Această decizie a stabilit și criteriile pentru determinarea încălcării drepturilor. Pentru a dovedi încălcarea, nu este necesar ca pârâtul să fi copiat o anumită imagine identificabilă. Încălcarea este stabilită atunci când reprezentarea făcută de pârât se bazează pe opera originală și spectatorul poate percepe direct „caracteristicile esențiale” ale expresiei originale. Cu alte cuvinte, dacă cineva vede un produs contrafăcut și îl recunoaște ca „acel personaj” datorită caracteristicilor vizuale distinctive ale imaginii originale, atunci acesta constituie o încălcarea drepturilor de autor.

Acest cadru legal are un impact direct asupra comercializării personajelor și a afacerilor de licențiere. Când o companie „licențiază un personaj” în mod legal, de fapt, acordă dreptul de a copia și/sau de a crea opere derivate dintr-un portofoliu de expresii vizuale protejate de drepturile de autor specifice acelui personaj (de exemplu, ghiduri de stil sau artă cheie). Această structură legală înseamnă că gestionarea proprietății intelectuale a unui personaj nu este protecția unui singur drept abstract al „personajului”, ci gestionarea unui portofoliu compus din numeroase active protejate de drepturile de autor (imagini concrete). Prin urmare, companiile care dețin personaje trebuie să gestioneze cu atenție expresiile vizuale specifice pe care doresc să le protejeze și să le licențieze, folosind ghiduri de stil ca instrumente legale esențiale pentru a defini aceste limite.

De asemenea, perioada de protecție a elementelor de bază ale designului unui personaj este legată de momentul publicării operei în care personajul a apărut pentru prima dată. În cazul Popeye, instanța a examinat durata de protecție a drepturilor de autor pentru seria originală de benzi desenate pentru a determina dacă designul de bază era încă în perioada de protecție.

Sunt tiparele (fonturile) considerate opere de autor?

În cadrul dezbaterilor privind legea drepturilor de autor din Japonia, unul dintre aspectele care adesea surprinde este faptul că, în principiu, designul tiparelor (fonturilor) nu este protejat de drepturile de autor.

Decizia finală în această problemă a fost luată de Curtea Supremă a Japoniei în cazul “Gona U” din anul 2000 (Heisei 12). Reclamantul a susținut că tiparul folosit de pârât reprezenta o copie a familiei sale de fonturi “Gona”. Curtea Supremă a respins protecția drepturilor de autor din motive de politică, argumentând în primul rând că tiparele sunt în esență unelte cu o funcție practică de transmitere a informației și că designul lor este supus unor constrângeri semnificative. În al doilea rând, recunoașterea drepturilor de autor pentru tipare ar putea necesita permisiuni pentru activități fundamentale de exprimare, cum ar fi publicarea și schimbul de informații, ceea ce ar putea contraveni scopului legii drepturilor de autor de a promova dezvoltarea culturală. În al treilea rând, în sistemul japonez de drepturi de autor, unde drepturile apar fără înregistrare, acordarea drepturilor de autor pentru numeroasele tipare cu diferențe minore ar putea complica relațiile de drept și ar putea duce la confuzie socială.

Însă, Curtea Supremă a Japoniei nu a negat complet caracterul de operă de autor a tiparelor. Pentru a fi excepțional protejate, trebuie să îndeplinească două condiții extrem de stricte: să aibă “caracteristici remarcabile” de originalitate în comparație cu tiparele tradiționale și să posede “caracteristici estetice” care le fac apte să fie obiecte de apreciere artistică în sine. Aceste standarde sunt foarte înalte și, în practică, înseamnă că protecția se extinde doar la tipare care sunt mai apropiate de opere de artă, cum ar fi caligrafia artistică avansată, decât de unelte practice de comunicare.

Ceea ce este extrem de important aici este distincția între “designul” tiparului (aspectul vizual al caracterelor) și “programul” fontului (fișierul software utilizat pentru a reda tiparul pe un computer). Deși designul tiparului în sine nu este protejat, programul fontului este clar protejat ca “operă de program” conform articolului 10, alineatul 1, punctul 9 din legea drepturilor de autor din Japonia. Există, de fapt, cazuri în care instanțele au ordonat oprirea reproducerii sau distribuției neautorizate a software-ului de fonturi și au acordat despăgubiri pentru daune. Această structură legală duală trasează o linie clară între utilizarea și reproducerea fonturilor. Astfel, este legal să imiți designul vizual al unui font (de exemplu, prin trasare) pentru a crea un font nou, dar este ilegal să copiezi fișierul software care generează acel font. Prin urmare, strategia de exercitare a drepturilor de către companiile care produc și vând fonturi nu ar trebui să se concentreze pe disputa privind similitudinea designului, ci mai degrabă pe demonstrarea încălcării drepturilor de autor ale programului prin copierea ilegală a software-ului.

Opere care nu sunt subiectul drepturilor de autor conform legii japoneze

Legea drepturilor de autor din Japonia exclude intenționat anumite tipuri de opere din protecția drepturilor de autor, chiar dacă acestea ar putea conține elemente de creativitate. La baza acestei decizii stă interesul public de a asigura că informațiile esențiale pentru societate sunt accesibile liber și pot fi utilizate fără restricții de către oricine.

Articolul 13 din Legea drepturilor de autor din Japonia specifică operele care nu sunt obiectul drepturilor de autor.

Primul punct se referă la “constituția și alte legi”. Acesta include legi, ordonanțe guvernamentale, regulamente ministeriale, ordonanțe locale și tratate internaționale. Al doilea punct se referă la “notificările, instrucțiunile, comunicările și alte documente similare emise de organele guvernamentale sau de entitățile publice locale”. Acestea sunt documente administrative oficiale destinate informării publicului. Al treilea punct include “hotărârile, deciziile, ordinele și sentințele instanțelor de judecată”. Astfel, jurisprudența și deciziile judiciare devin publice. Al patrulea punct se referă la “traducerile și compilațiile acestor documente menționate anterior, create de organele guvernamentale sau de entitățile publice locale”. Este important de notat că această excludere se aplică doar traducerilor și compilațiilor “oficiale” create de agențiile guvernamentale. Traducerile legilor japoneze realizate de companii private sunt protejate de drepturile de autor. Această prevedere este un punct important de conformitate pentru companiile care utilizează astfel de traduceri, necesitând verificarea constantă a surselor pentru a determina dacă sunt produse oficiale ale guvernului sau proprietăți protejate de drepturile de autor create de entități private.

Pe de altă parte, există documente emise de guvern care, chiar dacă sunt excluse de la Articolul 13, sunt protejate de drepturile de autor. De exemplu, diversele “cărți albe”, rapoarte de cercetare și materiale statistice se încadrează în această categorie. Acestea nu au forță legală, ci sunt considerate opere creative destinate furnizării de informații.

În legătură cu acest concept, Articolul 10, alineatul 2 din Legea drepturilor de autor din Japonia stabilește că “transmiterea simplă a faptelor și raportarea evenimentelor curente” nu constituie opere protejate de drepturile de autor. Acesta include descrieri simple ale faptelor care nu conțin elemente creative, cum ar fi datele bursiere, prognozele meteo, anunțurile de personal și necroloagele. Totuși, articolele de știri obișnuite sunt considerate “opere literare” protejate de drepturile de autor, deoarece includ selecția subiectului, structura și metoda de exprimare, toate reflectând judecăți creative ale jurnalistului. Aceste reglementări stabilesc o distincție clară în cadrul sistemului legal între “date brute (neprotejate)” și “produse cu valoare adăugată (protejate)”. Această distincție servește ca fundament legal pentru modelele de afaceri din domeniile serviciilor de informații și analizei datelor, care creează valoare prin adăugarea de comentarii specializate sau analize proprii la date brute.

Concluzii

Așa cum am descris în acest articol, aspectele legate de arta aplicată, personaje, tipografii și lucrările care nu sunt subiectul drepturilor de autor sub Legea Japoneză a Drepturilor de Autor includ o multitudine de complexități și adesea concluzii care contravin intuiției. Protecția artei aplicate poate depinde de prezența sau absența “individualității” creatorului, în timp ce personajele sunt protejate nu ca concepte abstracte, ci prin expresiile lor concrete. În plus, deși designul tipografiilor nu este în principiu protejat, software-ul care le realizează este protejat ca operă de autor, creând o structură duală. Pentru a naviga corespunzător în aceste domenii specializate, este esențială o cunoaștere profundă de specialitate. Cabinetul de Avocatură Monolith deține o experiență vastă în furnizarea de servicii juridice legate de aceste teme pentru o multitudine de clienți, atât naționali cât și internaționali. De asemenea, în cadrul cabinetului nostru activează mai mulți vorbitori de engleză cu calificări juridice străine, permițându-ne să oferim suport cuprinzător companiilor care desfășoară afaceri internaționale pentru a proteja proprietatea intelectuală pe piața japoneză și a gestiona riscurile legale.