Directorul Reprezentativ în Dreptul Societăților Comerciale Japoneze: Numire, Autoritate și Obligații

În guvernanța corporativă din Japonia, directorul reprezentativ joacă un rol extrem de important. Aceștia nu doar că gestionează conducerea companiei, dar reprezintă legal entitatea și sunt fața acesteia în relațiile externe. Sub legea companiilor japoneze, numirea directorului reprezentativ, vasta sa autoritate, obligațiile și responsabilitățile sale față de companie sunt strict reglementate. Înțelegerea profundă a acestor aspecte legale este esențială pentru operarea afacerilor în Japonia.

Directorul reprezentativ este figura centrală în îndeplinirea sarcinilor consiliului de administrație, care decide executarea afacerilor companiei și supraveghează îndeplinirea sarcinilor celorlalți directori. Acțiunile lor au un impact direct asupra statutului legal, situației financiare și reputației companiei. De exemplu, autoritatea lor se extinde de la gestionarea afacerilor zilnice ale companiei la luarea deciziilor strategice, inclusiv încheierea contractelor, conducerea litigiilor și luarea deciziilor de management importante. Amploarea acestei autorități implică, de asemenea, obligații și responsabilități semnificative pe care directorul reprezentativ le are față de companie. Pe lângă obligațiile fundamentale precum datoria de diligență și loialitate, există reglementări specifice pentru a preveni conflictele de interese între companie și directorul reprezentativ, cum ar fi datoria de a evita concurența și restricțiile privind tranzacțiile în care există un conflict de interese. Încălcarea acestor obligații poate duce la răspunderea pentru daunele cauzate companiei sau terților.

Acest articol explică în detaliu procedurile de numire a directorului reprezentativ sub legea companiilor japoneze, domeniul specific al autorității lor, diversele obligații pe care le au față de companie și responsabilitățile care decurg din încălcarea acestor obligații. În special, ne concentrăm pe puncte de discuție și cazuri judiciare japoneze relevante pentru practica actuală, cum ar fi opoziția la restricțiile dreptului de reprezentare față de terți de bună-credință, principiul judecății manageriale și responsabilitatea directorilor reprezentativi nominali. Prin aceste explicații, ne propunem să aprofundăm înțelegerea complexității și importanței poziției legale a directorului reprezentativ în guvernanța corporativă din Japonia.

Numirea și Statutul Directorului Reprezentativ Sub Legea Japoneză a Companiilor

Statutul directorului reprezentativ în cadrul Legii Companiilor din Japonia variază în funcție de forma și structura internă a companiei, influențând metoda de numire și domeniul de autoritate.

Metoda de numire a directorului reprezentativ

Metoda de numire a directorului reprezentativ în Japonia diferă semnificativ în funcție de faptul că societatea are sau nu un consiliu de administrație. În cazul societăților cu consiliu de administrație, directorul reprezentativ este ales prin rezoluția consiliului de administrație. Consiliul de administrație este format din toți directorii și are responsabilitatea de a alege și de a demite directorul reprezentativ. Acest proces de numire este fundamental pentru guvernanța corporativă, deoarece consiliul de administrație, care este organul de decizie managerială al companiei, selectează persoana cu cea mai înaltă responsabilitate pentru conducerea operațiunilor companiei.

Pe de altă parte, în cazul societăților care nu au un consiliu de administrație, numirea directorului reprezentativ se face printr-o metodă mai flexibilă. Concret, se poate stabili în statutul companiei prevederi referitoare la numirea directorului reprezentativ, se poate alege prin vot reciproc între directori pe baza statutului, sau se poate numi din rândul directorilor prin rezoluția adunării generale a acționarilor. Această diferență este rezultatul faptului că Legea Societăților Comerciale din Japonia (Japanese Companies Act) permite structuri de guvernanță diferite în funcție de dimensiunea și caracteristicile companiei. Pentru investitorii și antreprenorii străini care doresc să înființeze o companie în Japonia, este esențial să definească clar structura de guvernanță corporativă dorită de la început. Înțelegerea greșită a procesului de numire sau implementarea inadecvată a acestuia poate duce la îndoieli cu privire la legitimitatea acțiunilor directorului reprezentativ și poate rezulta în invalidarea contractelor și a altor acte juridice. Prin urmare, procedurile adecvate de la înființare sunt de o importanță crucială.

Sfera dreptului de reprezentare

Directorul reprezentant are autoritatea de a efectua toate actele judiciare și extrajudiciare legate de activitățile unei societăți pe acțiuni. Aceasta înseamnă că directorul reprezentant funcționează ca entitatea legală a companiei și poate efectua o gamă largă de acte în numele companiei. Articolul 349, alineatul (1) din Legea Societăților pe Acțiuni din Japonia (Japanese Companies Act) stabilește că directorii reprezintă societatea pe acțiuni, dar când se desemnează un director reprezentant, acest drept de reprezentare este exclusiv al său. În plus, chiar și atunci când sunt numiți mai mulți directori reprezentanți, fiecare dintre ei are autoritatea completă de a reprezenta compania individual.

Expresia “toate actele judiciare și extrajudiciare” indică faptul că această autoritate este extrem de vastă. Această autoritate extinsă oferă comoditatea ca terții care fac afaceri cu companii japoneze să nu fie nevoiți să verifice în detaliu procesul de aprobare internă al companiei. Acest lucru este de așteptat să faciliteze tranzacțiile comerciale. Cu toate acestea, în același timp, această autoritate extinsă impune o încredere și responsabilitate enormă pe umerii directorului reprezentant individual. Prin urmare, este esențial ca compania să stabilească un control intern riguros și o supraveghere activă din partea consiliului de administrație și a acționarilor pentru a preveni un potențial abuz al autorității de către directorul reprezentant.

Restricții ale dreptului de reprezentare și terții de bună-credință sub legislația japoneză

Deși directorii executivi au autoritate extinsă, este posibil să se impună restricții interne asupra acestora prin statutul companiei sau prin rezoluțiile consiliului de administrație. Cu toate acestea, articolul 349 alineatul (5) din Legea Companiilor din Japonia stabilește că astfel de restricții impuse asupra autorității directorului executiv nu pot fi opuse terților de bună-credință care nu cunosc aceste restricții. Această prevedere are scopul de a proteja siguranța tranzacțiilor și de a asigura că terții pot efectua tranzacții cu compania în mod încrezător.

Spre exemplu, dacă un director executiv al unei companii contractează un împrumut substanțial de la o bancă fără aprobarea consiliului de administrație, împrumutul va fi valabil față de companie, cu excepția cazului în care banca știa sau ar fi putut să știe despre lipsa acestei aprobări. Aceasta reflectă atitudinea Legii Companiilor din Japonia de a prioritiza lichiditatea și fiabilitatea tranzacțiilor comerciale peste autonomia internă a companiei.

Totuși, principiul protecției terților de bună-credință nu este absolut. Acte precum emiterea de noi acțiuni sau fuziunile, care au un impact fundamental asupra structurii întregii companii, necesită conform Legii Companiilor din Japonia o rezoluție a adunării generale a acționarilor. Dacă directorul executiv avansează în procedurile de emitere a unor noi acțiuni fără o astfel de rezoluție, emiterea tinde să fie considerată valabilă, în timp ce fuziunile tind să fie considerate invalide. Această diferență sugerează că nivelul de verificare așteptat de la terți diferă între tranzacții de bază și acțiuni corporative importante care pot zgudui fundamentul companiei. Prin urmare, când companii străine efectuează astfel de tranzacții de amploare cu companii japoneze, se cere să efectueze o due diligence mai aprofundată, care să nu se limiteze la verificarea autorității directorului executiv, ci să includă și existența rezoluțiilor adunării generale a acționarilor.

În plus, când directorul executiv efectuează tranzacții în interes propriu și nu în interesul companiei, acest lucru este considerat un abuz al dreptului de reprezentare. Jurisprudența japoneză aplică prin analogie prevederile articolului 93 din Codul Civil Japonez (rezerva mentală) în astfel de situații. Conform acestui principiu, dacă partea cu care se efectuează tranzacția cunoștea sau putea să cunoască intențiile reale ale directorului executiv, tranzacția nu produce efecte asupra companiei; însă, dacă partea este de bună-credință și fără culpă, efectele tranzacției se atribuie companiei (decizia Curții Supreme din Japonia din 5 septembrie 1963). Această abordare legală are scopul de a preveni ca problemele interne ale companiei să aducă prejudicii nejustificate terților de bună-credință.

Obligațiile Directorului Reprezentant Sub Legislația Japoneză

Directorul reprezentant, având o gamă largă de autoritate, are mai multe obligații importante față de companie. Aceste obligații sunt esențiale pentru gestionarea sănătoasă și protecția profiturilor companiei.

Relația de mandat și obligația de diligență în cadrul companiilor japoneze

Sub legea companiilor din Japonia, directorii sunt însărcinați de către companie și poartă o “obligație de diligență a unui administrator prudent” (obligația de diligență) în îndeplinirea sarcinilor lor (Articolul 330 din Legea Companiilor Japoneze, Articolul 644 din Codul Civil Japonez). Aceasta înseamnă că directorii sunt obligați să acorde atenția obișnuită așteptată în funcție de poziția și capacitatea lor. Directorul reprezentativ, având rolul de a superviza executarea afacerilor companiei, este cerut să își îndeplinească sarcinile cu un nivel înalt de specializare și atenție.  

Datoria de loialitate sub legislația japoneză

De asemenea, directorii au o ‘datorie de loialitate’ față de companie (conform articolului 355 din Legea Companiilor din Japonia). Aceasta presupune respectarea legilor și a statutului companiei, conformarea la hotărârile adunării generale a acționarilor și prioritizarea intereselor companiei în îndeplinirea cu fidelitate a îndatoririlor. Directorul reprezentativ, ca cel mai înalt executiv al companiei, este solicitat în mod special să elimine interesele personale care ar putea contraveni intereselor companiei și să efectueze decizii transparente.  

Obligația de a evita concurența și restricțiile privind tranzacțiile cu conflict de interese sub legislația japoneză

Ca manifestare concretă a datoriei de fidelitate, directorii au obligația de a evita concurența și de a limita tranzacțiile cu conflict de interese (conform articolului 356, alineatul (1) din Legea Companiilor din Japonia). Aceasta înseamnă că, atunci când directorii efectuează tranzacții care aparțin categoriei de afaceri ale companiei sau când efectuează tranzacții care intră în conflict cu interesele companiei, este necesară aprobarea prealabilă a adunării generale a acționarilor (sau a consiliului de administrație, în cazul companiilor care au un astfel de consiliu).

Directorul reprezentant, având un rol central în activitățile de afaceri ale companiei, este supus unei cerințe deosebit de stricte de respectare a acestei obligații. Pentru a preveni riscul ca aceștia să folosească informațiile clienților sau know-how-ul companiei în scopuri personale, prejudiciind interesele companiei, următoarele exemple specifice au fost prezentate:

• În cazul în care directorul reprezentant al companiei A, care desfășura activități de panificație în regiunea Kanto, a înființat compania B în timpul cercetării pentru extinderea în regiunea Kansai și a început producția și vânzarea de pâine în Osaka, privând compania A de oportunitatea de expansiune, instanța a recunoscut cererea de despăgubire a companiei A (decizia Tribunalului Districtual Tokyo din 26 martie 1981).
• Cazul în care directorul reprezentant a înființat o altă companie, transferând angajați loiali către aceasta și vânzând echipamentele companiei, astfel încât noua companie să devină un concurent puternic al companiei sale, a fost de asemenea considerat o încălcare a obligației de a evita concurența (decizia Curții de Apel Osaka din 18 iulie 1990).
• Cazul în care un cuplu care îndeplinea funcția de directori reprezentanți comuni a divorțat, iar după divorț, soțul a înființat o companie în același domeniu de activitate și a acționat ca director reprezentant al acesteia, a ridicat de asemenea probleme legate de încălcarea obligației de a evita concurența (decizia Tribunalului Districtual Tokyo din 20 iulie 1990).

Aceste exemple demonstrează că obligația de a evita concurența nu se limitează la o simplă conformare formală, ci reglementează în mod strict activitățile concurențiale substanțiale.

Totuși, există și excepții. De exemplu, în cazul în care directorul reprezentant al companiei B efectuează tranzacții care aparțin categoriei de afaceri ale companiei A cu o terță parte C, iar efectele economice ale acestei tranzacții sunt considerate a aparține în mod substanțial companiei A, majoritatea opiniei este că această tranzacție nu este supusă restricțiilor privind concurența și nu necesită aprobarea niciunei companii (decizia Tribunalului Districtual Osaka din 11 mai 1983). Această decizie sugerează că instanțele acordă importanță nu doar formei legale a tranzacției, ci și substanței economice a acesteia, oferind astfel spațiu pentru o interpretare flexibilă în structuri de afaceri complexe.

În ceea ce privește obligația de a evita concurența după demisia directorului reprezentant, în principiu, aceasta nu este impusă în absența unui acord clar separat între director și companie. Cu toate acestea, există cazuri în care s-a considerat că acțiunile post-demisie încalcă datoria de diligență și fidelitate a directorului, chiar și pe baza principiilor de bună credință (decizia Tribunalului Districtual Tokyo din 25 august 1993). Acest lucru sugerează că, în cazurile în care directorul a planificat sau a început acțiuni în timpul mandatului său, care implică utilizarea abuzivă a informațiilor sau oportunităților companiei, anumite obligații etice și legale pot continua să existe chiar și după demisie.

Principiul judecății manageriale

Principiul judecății manageriale este o normă juridică care recunoaște o largă discreție directorilor, inclusiv directorului general, în ceea ce privește deciziile de management. Conform acestui principiu, acțiunile directorului general nu constituie o încălcare a obligației de diligență, atâta timp cât procesul și conținutul deciziei nu sunt flagrant iraționale (decizia Curții Supreme din Japonia din 15 iulie 2010). Ca element esențial al obligației de diligență, există o responsabilitate de a colecta și analiza informații raționale și de a lua decizii adecvate atunci când se face o judecată managerială. Atât timp cât procesul de luare a deciziilor este rațional și conținutul acestora nu este flagrant irațional, nu se consideră o încălcare a obligației de diligență, chiar dacă decizia duce în cele din urmă la prejudicii pentru companie.

Acest principiu a fost stabilit recunoscând că deciziile manageriale implică în mod inerent riscuri și pentru a preveni ca instanțele de judecată să evalueze excesiv deciziile managerilor în mod retrospectiv. Astfel, directorul general poate lua decizii strategice fără o frică excesivă de a fi personal responsabil pentru acele decizii, chiar dacă acestea se dovedesc a fi dezavantajoase, atâta timp cât sunt bazate pe un proces de luare a deciziilor onest. Acest principiu este esențial pentru a promova un mediu de afaceri inovator și dinamic și subliniază importanța unei înregistrări detaliate a procesului de luare a deciziilor.

Datoria de supraveghere față de alți directori și echivalenți sub legislația japoneză

Directorul reprezentativ are o importantă “datorie de supraveghere” asupra celorlalți directori și angajați în ceea ce privește executarea afacerilor, în special în companiile care au un consiliu de administrație. Această datorie include construirea unui sistem intern de control adecvat și operarea eficientă a programelor de conformitate.  

Datoria de supraveghere este un aspect fundamental și extensiv inerent rolului unui director și nu poate fi evitată chiar și de către directorii reprezentativi numai cu titlu nominal. Decizia Curții Supreme de Justiție din Japonia din 26 noiembrie 1969 (Showa 44) a stabilit că, chiar și pentru un director reprezentativ nominal, neglijarea supravegherii executării sarcinilor de către alți directori (substanțiali) poate fi considerată o neglijare a datoriei. În plus, decizia Curții Supreme de Justiție din 18 martie 1980 (Showa 55) a clarificat că datoria de supraveghere a unui director se bazează pe statutul său ca membru al consiliului de administrație și că, chiar și un director “obișnuit”, trebuie să supravegheze executarea sarcinilor de către directorul reprezentativ, fără a se limita la problemele care au fost aduse în discuție în consiliu.  

Aceste decizii judiciare subliniază că niciun director, inclusiv directorul reprezentativ, nu poate pur și simplu să transfere responsabilitatea altora. Ca lider al managementului, directorul reprezentativ poartă o responsabilitate mai mare de a asigura că structura întregii companii respectă legile și funcționează eficient. Acest lucru subliniază importanța stabilirii unui sistem intern de control solid, menținerii acestuia activ și cultivarea unei culturi puternice de conformitate.

Răspunderea pentru daune a directorului general față de companie sub Legea Japoneză a Societăților

Articolul 423, alineatul (1) din Legea Japoneză a Societăților stabilește că directorii, contabilii, auditorii, directorii executivi sau auditorii contabili (denumiți în mod colectiv “oficialii etc.”) sunt responsabili pentru a compensa compania pentru daunele rezultate din neglijarea îndatoririlor lor. Această responsabilitate poate rezulta din diverse forme de neglijență a îndatoririlor, inclusiv încălcarea obligației de diligență sau a obligației de loialitate.

Directorul general, fiind cel mai înalt responsabil pentru executarea afacerilor companiei, are un potențial ridicat de a cauza daune semnificative companiei prin neglijarea îndatoririlor sale, și în special se aplică următoarele prevederi.

În cazul tranzacțiilor concurente

Dacă directorul general sau directorul executiv efectuează tranzacții care aparțin categoriei de afaceri ale companiei pentru sine sau pentru terți, încălcând astfel articolul 356, alineatul (1) din Legea Japoneză a Societăților, profitul obținut de directorul general, directorul executiv sau terții din aceste tranzacții este prezumat a fi echivalent cu suma daunelor suferite de companie (articolul 423, alineatul (2) din Legea Japoneză a Societăților). Această prevedere prezumtivă are scopul de a ușura sarcina companiei de a dovedi suma daunelor și de a facilita urmărirea responsabilității.

În cazul tranzacțiilor cu conflict de interese

Când compania suferă daune ca urmare a tranzacțiilor cu conflict de interese, prevăzute de articolul 356, alineatul (1), punctele 2 și 3 din Legea Japoneză a Societăților, se prezumă că directorul general sau directorul executiv care a efectuat tranzacția, directorul general sau directorul executiv care a decis tranzacția, și directorii care au aprobat tranzacția în cadrul adunării consiliului de administrație au neglijat îndatoririle lor (articolul 423, alineatul (3) din Legea Japoneză a Societăților). Și această prevedere are scopul de a ușura sarcina companiei de a dovedi neglijența îndatoririlor.

Excepții pentru companiile cu comitet de audit etc.

Totuși, există o excepție pentru companiile care au un comitet de audit etc. În cazul tranzacțiilor cu conflict de interese ale directorilor care nu sunt membri ai comitetului de audit etc., dacă acestea au primit aprobarea comitetului de audit etc., prevederea prezumtivă de neglijență a îndatoririlor menționată în alineatul (3) nu se aplică (articolul 423, alineatul (4) din Legea Japoneză a Societăților). Aceasta este o prevedere politică care ia în considerare faptul că comitetul de audit etc. are anumite funcții de supraveghere, cum ar fi dreptul de a emite opinii cu privire la numirea și remunerarea directorilor. Cu toate acestea, chiar dacă există această aprobare, responsabilitatea directorului care a efectuat tranzacția cu conflict de interese nu este exonerată, și este posibil să se urmărească responsabilitatea acestuia conform principiilor generale, prin susținerea și dovedirea neglijenței îndatoririlor.

Răspunderea directorului reprezentativ pentru daunele cauzate terților sub legislația japoneză

Răspunderea conform articolului 429 alineatul (1) din Legea Companiilor din Japonia

Directorii, contabilii, auditorii, directorii executivi și auditorii contabili (denumiți în mod colectiv “oficialii”) sunt responsabili pentru compensarea daunelor cauzate terților dacă acționează cu rea intenție sau neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor lor, conform articolului 429 alineatul (1) din Legea Companiilor din Japonia. Această responsabilitate este interpretată ca o “răspundere legală specială” recunoscută de lege din perspectiva protecției terților, pentru a preveni ca creditorii să sufere daune neașteptate în cazul în care compania nu are mijloace financiare.

Directorul reprezentativ, având o autoritate extinsă ca față externă a companiei, poate cauza direct daune terților prin rea intenție sau neglijență gravă în exercitarea îndatoririlor sale, fiind astfel adesea chemat să răspundă pentru aceste acțiuni.

Decizia Curții Supreme de Justiție a Japoniei din 26 noiembrie 1969 (Showa 44) a stabilit că, deși directorii sunt responsabili pentru compensarea daunelor cauzate direct terților prin intenție sau neglijență în îndeplinirea îndatoririlor lor, terții care suferă daune din cauza neglijenței directorilor pot cere compensații fără a fi nevoie să dovedească intenția sau neglijența gravă a acestora.

În ceea ce privește amploarea daunelor, se consideră că aceasta include nu doar daunele directe personale suferite de terți din cauza acțiunilor directorului reprezentativ, ci și daunele indirecte, unde compania suferă inițial daune, rezultând în daune secundare pentru terți. Aceasta reflectă scopul legii de protecție a creditorilor.

“Terții” includ orice persoane în afara companiei, inclusiv acționarii, însă există dezbateri cu privire la posibilitatea ca acționarii să ceară compensații directe de la directorul reprezentativ pentru daunele indirecte cauzate de scăderea valorii acțiunilor datorită diminuării activelor companiei. O opinie influentă susține că acționarii nu sunt incluși în categoria “terților”. Totuși, în anumite circumstanțe, cum ar fi în cazul companiilor închise, există posibilitatea de a recunoaște cererile de compensație pentru daunele indirecte suferite de acționarii minoritari, ca o formă de remediere a prejudiciilor suferite de aceștia.

Răspunderea directorului reprezentativ nominal

În practică, responsabilitatea persoanelor care ocupă poziția de director reprezentativ doar nominal este adesea pusă sub semnul întrebării. Chiar și directorii reprezentativi nominali pot fi considerați neglijenți în îndatoririle lor dacă nu supraveghează corespunzător executarea îndatoririlor celorlalți directori (așa cum a stabilit Curtea Supremă de Justiție a Japoniei în decizia din 26 noiembrie 1969). Cu toate acestea, în ultimii ani, au existat cazuri în instanțele inferioare care au negat responsabilitatea directorilor nominali care nu primesc nicio remunerație, pe motiv că nu există o neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor lor.

De exemplu, au existat cazuri în care s-a recunoscut responsabilitatea pentru compensarea daunelor unui “director reprezentativ nominal” în companii unde a avut loc decesul unui angajat din cauza suprasolicitării la locul de muncă. Aceasta demonstrează că, chiar și într-o poziție nominală, este dificil să se evite complet responsabilitățile prevăzute de Legea Companiilor din Japonia.

Concluzii

În cadrul legislației companiilor din Japonia, directorul reprezentativ deține o gamă largă de aspecte legale, de la numirea sa și până la autoritatea extinsă, precum și obligațiile și responsabilitățile grele care îi revin. Aceștia supraveghează executarea afacerilor companiei și reprezintă compania în relațiile externe, fiind adevărata față a corporației. Autoritatea lor este vastă și, pe de o parte, siguranța tranzacțiilor este asigurată prin principiul protecției terților de bună-credință, în timp ce, pe de altă parte, sunt stabilite răspunsuri legale la restricțiile interne și abuzul de drept de reprezentare.

Obligațiile pe care directorul reprezentativ le are față de companie sunt în principal bazate pe datoria de diligență conform Codului Civil din Japonia și pe datoria de loialitate, așa cum este stipulată în legea companiilor din Japonia. Acestea se dezvoltă în norme specifice de conduită, cum ar fi datoria de a evita concurența și restricțiile privind tranzacțiile care implică conflicte de interese, iar încălcarea acestora poate duce la responsabilitatea pentru daunele cauzate companiei. Mai mult, în cazul răuvoitor sau al neglijenței grave, există posibilitatea de a fi responsabil pentru daune directe și față de terți. Principiul judecății manageriale acordă directorului reprezentativ discreția de a face decizii de management care implică riscuri, punând totodată accent pe raționalitatea procesului. De asemenea, datoria de supraveghere față de alți directori și angajați este o responsabilitate importantă care se aplică chiar și directorilor reprezentativi numinali.

Înțelegerea și respectarea acestui cadru legal complex este de o importanță vitală pentru companiile care desfășoară activități în Japonia. Pentru a gestiona riscurile legale asociate cu numirea directorului reprezentativ, exercitarea autorității, îndeplinirea obligațiilor și apariția responsabilităților, sunt esențiale cunoștințele specializate și experiența practică.

Firma de avocatură Monolith deține o vastă experiență în ceea ce privește numirea, autoritatea, obligațiile și responsabilitățile directorului reprezentativ sub legea companiilor din Japonia și oferă suport legal unui număr mare de clienți în interiorul Japoniei. Firma noastră include mai mulți vorbitori de limba engleză cu calificări de avocat străin, permițându-ne să oferim sfaturi precise și practice fără bariere lingvistice, chiar și pentru companii și persoane străine care nu sunt familiarizate cu sistemul juridic japonez. Pentru orice provocare legală legată de directorul reprezentativ, firma noastră este pregătită să sprijine puternic afacerea dumneavoastră.