Cadrul legal al activității de intermediere în dreptul comercial japonez: Obligațiile și drepturile intermediarului

În tranzacțiile comerciale din Japonia, intermediarii specializați joacă un rol crucial în domenii variate precum imobiliare, asigurări, fuziuni și achiziții (M&A), și transport maritim. Pentru a facilita aceste tranzacții, existența unor experți cunoscuți sub numele de “intermediari” este esențială. Totuși, intermediarii nu sunt doar simpli agenți de introducere sau asistenți în negocieri. Legea comercială japoneză definește activitățile intermediarilor ca “afaceri de intermediere” și stabilește în detaliu statutul, obligațiile și drepturile acestora. Acest cadru legal este conceput pentru a asigura transparența și echitatea tranzacțiilor și pentru a proteja interesele ambelor părți implicate. În special, în cazul desfășurării afacerilor internaționale și utilizării intermediarilor pe piața japoneză, înțelegerea acestui statut legal specific este cheia pentru a evita riscurile neașteptate și pentru a conduce tranzacțiile spre succes. A avea o înțelegere precisă asupra responsabilităților pe care le are intermediarul față de cine și în ce condiții poate solicita remunerația este extrem de important în elaborarea strategiilor contractuale. Acest articol începe cu definiția intermediarului sub legea comercială japoneză și clarifică diferențele față de alți agenți comerciali, cum ar fi agenții de vânzări. Apoi, vom discuta în detaliu despre natura legală a contractelor de intermediere, obligațiile specifice impuse intermediarilor, condițiile pentru solicitarea remunerației și restricțiile privind contractele încheiate de intermediari pentru sine, bazându-ne pe legislația specifică și pe exemple de cazuri judecate.

Ce înseamnă un intermediar în cadrul Legii Comerciale Japoneze

Articolul 543 din Legea Comercială Japoneză definește clar un “intermediar” ca fiind “persoana care face profesie din a media activități comerciale între alte persoane”. Această definiție include câteva elemente esențiale pentru înțelegerea statutului legal al intermediarului. În primul rând, intermediarul mediază tranzacții “între alte persoane”. Acest lucru indică faptul că intermediarul nu devine parte a contractului, ci acționează ca un terț neutru care se străduiește să faciliteze încheierea contractului între două părți. În al doilea rând, obiectul medierii trebuie să fie “activități comerciale”. De exemplu, dacă conținutul medierii nu este o activitate comercială, cum ar fi medierea căsătoriilor, persoana respectivă nu este considerată un intermediar comercial, ci un intermediar civil și nu i se aplică direct reglementările stricte ale Legii Comerciale Japoneze privind activitatea de intermediere comercială.

Legea Comercială Japoneză stabilește, pe lângă intermediar, diverse roluri care asistă tranzacțiile, iar înțelegerea diferențelor dintre acestea, în special între “agentul comercial” și “distribuitor”, este extrem de importantă în practică.

Agentul comercial este persoana care, în mod continuu, acționează ca agent sau intermediar în tranzacții care aparțin categoriei de afaceri a unui anumit comerciant. Spre deosebire de intermediar, care acționează pentru părți nespecificate în tranzacții individuale, agentul comercial are o relație continuă cu un anumit comerciant.

Pe de altă parte, distribuitorul este persoana care, în numele său, se ocupă cu vânzarea sau achiziția de bunuri pentru alte persoane. Spre deosebire de intermediar, care nu devine parte a tranzacției, distribuitorul încheie contracte în numele său și efectele juridice ale acestora îi revin.

Înțelegerea clară a acestor diferențe este esențială pentru alegerea corectă a unui intermediar adecvat atunci când se desfășoară afaceri în Japonia și pentru a înțelege corect limitele autorității și responsabilităților acestuia.

Natura juridică și formarea contractului de intermediere sub legislația japoneză

Contractul de intermediere încheiat atunci când se utilizează serviciile unui intermediar este, în general, clasificat în dreptul civil japonez ca un “contract de mandat fără reprezentare” (準委任契約). Spre deosebire de contractul de mandat, care implică delegarea unor “acte juridice” precum încheierea de contracte, contractul de mandat fără reprezentare are ca scop delegarea unor “acte de fapt” care nu sunt acte juridice. Principala sarcină a intermediarului este de a facilita negocierile între părți și de a asista la formarea contractului, ceea ce corespunde acestui tip de contract.

Faptul că este un contract de mandat fără reprezentare înseamnă că obligația de bază a intermediarului derivă din “datoria de diligență a unui bun administrator” (善管注意義務), conform articolului 644 din Codul Civil japonez. Aceasta este obligația intermediarului de a exercita nivelul de atenție așteptat obiectiv, în conformitate cu profesia și statutul său profesional, în îndeplinirea sarcinilor de intermediere.

Această natură juridică are o importanță semnificativă în practică. Contractul de mandat fără reprezentare nu garantează finalizarea unui anumit “rezultat”, ci vizează desfășurarea unui proces adecvat. Prin urmare, intermediarul nu are obligația de a garanta încheierea tranzacției. Mai degrabă, se așteaptă ca acesta să depună eforturi sincere pentru a ajunge la formarea contractului, folosindu-și cunoștințele și abilitățile profesionale. Acest aspect diferă clar de contractul de antrepriză, în care remunerația se plătește pentru finalizarea unui produs. Din acest motiv, atunci când se încheie un contract de intermediere, este extrem de important să se specifice clar în contract domeniul de activitate al intermediarului, frecvența obligațiilor de raportare și condițiile pentru generarea remunerației (de exemplu, dacă remunerația este condiționată de finalizarea tranzacției sau se bazează pe timpul de activitate), pentru a evita litigiile ulterioare.

Obligațiile specifice impuse intermediarilor sub legislația japoneză

Legea comercială din Japonia, pe lângă obligația generală de diligență, impune intermediarilor câteva obligații specifice cu scopul de a asigura claritatea tranzacțiilor și protecția părților implicate. Aceste obligații sunt reglementări esențiale pentru a garanta integritatea activității de intermediere.

În primul rând, există “obligația de păstrare a mostrelor”. Când intermediarul primește mostre în legătură cu tranzacția mediată, acesta are datoria de a le păstra până la finalizarea tranzacției (Articolul 545 din Legea comercială japoneză). Aceasta servește drept dovadă în cazul unor dispute ulterioare privind calitatea produselor.

În al doilea rând, una dintre cele mai importante obligații este “obligația de eliberare a documentului de contract” (Articolul 546 din Legea comercială japoneză). Când un contract este încheiat prin intermedierea unui intermediar, acesta trebuie să întocmească fără întârziere un document scris (documentul de contract) care să conțină numele sau denumirea părților contractante, data încheierii contractului și detaliile contractului, să îl semneze sau să îl pecetluiască și să îl furnizeze fiecărei părți implicate. Acest document de contract constituie o înregistrare oficială a încheierii contractului și joacă un rol central în clarificarea conținutului tranzacției.

În al treilea rând, este stabilită “obligația legată de registrele contabile” (Articolul 547 din Legea comercială japoneză). Intermediarul trebuie să înregistreze conținutul contractelor mediate în registrele contabile pe baza documentului de contract și să le păstreze. În plus, părțile contractante au dreptul de a solicita oricând o copie a înregistrărilor din registrele contabile referitoare la tranzacțiile lor.

În final, în situații speciale, apar “obligația de a păstra confidențialitatea numelui și alte informații” și “obligația de intervenție” corelată. Când una dintre părți îi cere intermediarului să nu dezvăluie numele sau denumirea sa celeilalte părți, intermediarul trebuie să respecte această instrucțiune (Articolul 548 din Legea comercială japoneză). Cu toate acestea, când se păstrează anonimitatea unei părți în acest mod, ca o consecință legală, intermediarul devine responsabil să execute contractul în locul părții anonime față de cealaltă parte contractantă (Articolul 549 din Legea comercială japoneză). Aceasta este cunoscută sub numele de “obligația de intervenție” sau “responsabilitatea de executare” și reprezintă un risc semnificativ pe care intermediarul îl asumă în schimbul permisiunii de anonimitate. Astfel, intermediarul nu doar că păstrează informațiile confidențiale, dar de asemenea garantează executarea însăși a tranzacției.

Dreptul la remunerație al intermediarului sub legislația japoneză

În calitate de comerciant, intermediarul are dreptul general de a solicita o remunerație adecvată pentru acțiunile întreprinse în numele altora, în cadrul activității sale comerciale, conform articolului 512 din Codul Comercial al Japoniei. Totuși, în ceea ce privește activitatea de intermediere, articolul 550 din Codul Comercial japonez stabilește cerințe mai specifice pentru solicitarea remunerației.

Cel mai important criteriu este că dreptul la remunerație este strâns legat de îndeplinirea obligațiilor intermediarului. Articolul 550, alineatul (1) din Codul Comercial al Japoniei prevede că intermediarul poate solicita remunerație numai după finalizarea procedurilor legate de obligația de a furniza documentele contractuale (conform articolului 546 din Codul Comercial al Japoniei). Aceasta indică faptul că intermediarul are dreptul la compensație numai după ce își îndeplinește rolul public important de a clarifica stabilirea și conținutul tranzacției. Un intermediar care neglijează obligațiile procedurale poate pierde dreptul legal de a solicita remunerație, chiar dacă eforturile sale au dus la încheierea contractului.

În plus, alineatul (2) al articolului 550 din Codul Comercial al Japoniei stabilește că, în absența unui acord special între părți, ambele părți ale contractului sunt responsabile în mod egal pentru plata remunerației. Această prevedere reflectă principiul legal conform căruia intermediarul ar trebui să acționeze într-o manieră neutră, fără a favoriza niciuna dintre părți.

Mai mult, jurisprudența japoneză cere ca, pentru a recunoaște dreptul la remunerație, să existe o „cauzalitate adecvată” între activitatea de intermediere a intermediarului și încheierea contractului. Un caz important în acest sens este decizia Curții Supreme a Japoniei din 22 octombrie 1970 (Showa 45). În acest caz, un agent imobiliar care promova intermedierea unei tranzacții imobiliare a fost intenționat exclus de către părți în etapa finală a negocierilor contractuale, iar contractul a fost încheiat direct între părți. Curtea Supremă a Japoniei a decis că, chiar dacă intermediarul nu a fost prezent la încheierea contractului, activitatea sa de intermediere a constituit baza încheierii contractului și, în cazul în care părțile au exclus în mod injust intermediarul cu scopul de a evita plata remunerației, dreptul la remunerație al intermediarului ar trebui să fie recunoscut. Această decizie subliniază poziția justiției că contribuția intermediarului trebuie evaluată corect și drepturile sale protejate.

Restricții privind Autocontractarea și Reprezentarea Duală sub Legea Japoneză

Poziția legală a intermediarilor se bazează pe principiile neutralității și echității. Din aceste principii derivă restricții importante referitoare la autocontractare și reprezentarea duală.

Deși Codul Comercial al Japoniei nu conține o prevedere explicită care să interzică autocontractarea intermediarilor, această interdicție este dedusă logic din definiția intermediarilor în sine, conform articolului 543 din Codul Comercial japonez. Intermediarii sunt definiți ca persoane care mediază acte comerciale „între alții”, ceea ce face imposibilă, prin definiție, participarea lor ca una dintre părțile contractante. Participarea unui intermediar ca parte în tranzacțiile pe care le mediază reprezintă o renunțare totală la poziția lor neutră și este un exemplu clasic de conflict de interese. Prin urmare, autocontractarea este incompatibilă cu rolul esențial al intermediarilor și este înțeleasă ca fiind implicit interzisă.

Termenul „reprezentare duală” poate adesea induce în eroare. Reprezentarea duală, interzisă în principiu de Codul Civil al Japoniei, se referă la situația în care un singur agent reprezintă ambele părți ale unui contract. Totuși, rolul esențial al intermediarilor este de a sta între cele două părți și de a media tranzacția. Spre deosebire de un agent care acționează exclusiv pentru maximizarea intereselor unei singure părți, intermediarul are rolul de a coordona interesele ambelor părți pentru a facilita încheierea echitabilă și eficientă a tranzacției.

Această diferență devine mai clară atunci când comparăm rolul consilierilor în tranzacțiile moderne de fuziuni și achiziții (M&A). „Companiile de intermediere” în M&A sunt similare cu intermediarii din Codul Comercial al Japoniei, acționând între vânzător și cumpărător pentru a transmite informații și a coordona negocierile dintr-o poziție neutră, cu scopul de a realiza tranzacția. Pe de altă parte, „consilierii financiari (FA)” sunt contractați exclusiv de una dintre părți, fie vânzătorul, fie cumpărătorul, și își asumă misiunea de a maximiza interesele acelui client. FA-ul este, în esență, mai apropiat de un agent comercial, având obligații doar față de o singură parte.

Prin urmare, când o companie angajează un intermediar în Japonia, este esențial să clarifice scopul acestuia. Dacă se caută un rol de coordonator neutru, atunci intermediarul (sau compania de intermediere) este alegerea potrivită. În schimb, dacă se dorește un agent de negociere care să urmărească maximizarea intereselor proprii, atunci trebuie selectat un agent comercial sau un FA care să acționeze în favoarea unei singure părți. Această alegere este o decizie legală importantă, direct legată de natura și strategia tranzacției.

Concluzii

Sistemul de intermediere în cadrul legislației comerciale din Japonia reprezintă un cadru sofisticat care clarifică legal rolul intermediarilor în tranzacțiile comerciale, asigurând echitatea și securitatea acestora. Intermediarii nu sunt simpli agenți de prezentare, ci profesioniști care au obligații procedurale stricte, cum ar fi datoria de a emite contracte și de a ține registre contabile. Îndeplinirea cu bună-credință a acestor obligații constituie o condiție prealabilă pentru dreptul de a solicita onorarii. În plus, principiul neutralității care decurge din definiția lor interzice contractele cu sine și reglementează comportamentul intermediarilor, prevenind conflictele de interese. Înțelegerea acestor reglementări legale este esențială pentru toate companiile care efectuează tranzacții prin intermediari în Japonia, pentru a-și proteja drepturile și a promova activitățile comerciale fără probleme.

Firma noastră, Monolith Law Office, are un istoric dovedit de a oferi sfaturi ample clienților noștri, atât naționali cât și internaționali, în legătură cu tranzacțiile care implică legislația comercială japoneză, inclusiv intermedierea. Avem în echipă nu doar avocați calificați în Japonia, ci și vorbitori de engleză cu calificări juridice străine, ceea ce ne permite să înțelegem precis problemele juridice complexe ale tranzacțiilor comerciale internaționale și să propunem soluții optime pentru afacerile clienților noștri. Oferim suport juridic specializat, de la crearea și revizuirea contractelor de intermediere și agenție, până la rezolvarea disputelor comerciale.