Distribuirea beneficiilor către acționari în cadrul legislației societăților comerciale din Japonia: reglementările legale privind dividendele din surplus și achiziția de acțiuni proprii

Restituirea profiturilor obținute de o societate pe acțiuni din activitățile sale comerciale către acționarii săi, care sunt proprietarii acesteia, reprezintă una dintre activitățile fundamentale ale managementului corporativ. Această restituire a profiturilor către acționari este cunoscută în general sub denumirea de „dividende”, însă Legea Companiilor din Japonia stabilește un cadru juridic strict în ceea ce privește distribuirea bunurilor către acționari. Scopul acestui cadru este de a asigura interesele acționarilor, menținând în același timp un echilibru cu o altă cerință importantă, și anume protecția creditorilor companiei.

Legea Companiilor din Japonia prevede două metode principale de distribuire către acționari. Prima este „distribuirea surplusului”, care corespunde în general plății dividendelor (dividends) așa cum sunt ele înțelese în mod obișnuit. A doua metodă este „achiziționarea cu plată a acțiunilor proprii”, adică procesul prin care o companie își răscumpără propriile acțiuni de la acționari, cunoscut sub numele de răscumpărare de acțiuni (share buybacks). Deși aceste două metode diferă ca formă, ele împărtășesc aceeași realitate economică de transfer al bunurilor companiei către acționari. Din acest motiv, Legea Companiilor din Japonia le supune unei reglementări unitare.

Conceptul central al acestei reglementări este „suma distribuibilă”. Aceasta stabilește un plafon pentru totalul bunurilor pe care o companie le poate distribui acționarilor, funcționând ca un „baraj” pentru a preveni scurgerea excesivă a bunurilor companiei. Distribuțiile care încalcă această reglementare sunt considerate „dividende ilegale”, iar directorii implicați în distribuție, precum și acționarii care au primit distribuția, pot fi trași la răspundere legală semnificativă.

În acest articol, vom explica mai întâi procedurile specifice pentru „distribuirea surplusului” și „achiziționarea cu plată a acțiunilor proprii” așa cum sunt stabilite de Legea Companiilor din Japonia. Apoi, vom clarifica scopul și conceptele de bază ale reglementării „sumei distribuibile” care guvernează aceste acțiuni de distribuire. În final, vom analiza în detaliu responsabilitățile legale care apar în cazul încălcării acestei reglementări, incluzând exemple recente din jurisprudență.

Metode principale de distribuire către acționari

Legea societăților comerciale din Japonia (Japanese Corporate Law) stabilește clar procedurile pentru a returna profitul către acționari. În principiu, se pune accent pe deciziile colective ale acționarilor, dar pentru companiile care îndeplinesc anumite cerințe, există și prevederi excepționale care permit luarea unor decizii manageriale mai rapide.

Distribuirea Surplusului de Profit

Distribuirea surplusului de profit este cea mai fundamentală metodă prin care o companie își împarte profiturile acumulate cu acționarii săi. Articolul 453 din Legea Companiilor din Japonia (2005) prevede că o societate pe acțiuni poate distribui surplusul de profit acționarilor săi (cu excepția acțiunilor proprii deținute de compania respectivă).  

Procedura principală pentru implementarea acestei distribuiri este printr-o rezoluție a adunării generale a acționarilor. Conform articolului 454, alineatul 1 din Legea Companiilor din Japonia, atunci când o companie dorește să distribuie surplusul de profit, trebuie să stabilească următoarele aspecte printr-o rezoluție a adunării generale a acționarilor.  

1. Tipul de proprietate distribuită (bani sau alte active) și valoarea totală contabilă a acesteia. Totuși, nu se pot distribui acțiuni proprii ale companiei.  
2. Aspecte legate de alocarea proprietății distribuite către acționari. Aceasta înseamnă, de obicei, că distribuirea se face proporțional cu numărul de acțiuni deținute de fiecare acționar.  
3. Data la care distribuirea surplusului de profit își produce efectele.  

De obicei, această rezoluție a adunării generale a acționarilor este adoptată printr-o “rezoluție ordinară” cu majoritatea voturilor.  

Cu toate acestea, legea nu solicită întotdeauna o rezoluție a adunării generale a acționarilor. Pentru a permite o distribuire mai rapidă, în anumite condiții, decizia poate fi delegată consiliului de administrație. De exemplu, o companie care are un consiliu de administrație (companie cu consiliu de administrație) poate, prin prevederi în statut, să efectueze o distribuire o dată pe an printr-o rezoluție a consiliului de administrație. Aceasta este cunoscută în general ca “dividend intermediar”.  

Mai mult, pentru companiile cu un sistem de guvernanță mai strict, cum ar fi cele care au un auditor contabil, este posibil, conform articolului 459 din Legea Companiilor din Japonia, să se delege decizia privind distribuirea surplusului de profit consiliului de administrație, prin prevederi în statut. Această reglementare este utilizată pe scară largă, în special de companiile listate, pentru a-și adapta politicile de distribuire la schimbările din mediul de afaceri.  

De asemenea, distribuirea poate fi realizată și prin active non-monetare (dividend în natură). Totuși, dacă nu se oferă acționarilor dreptul de a solicita bani în locul activelor distribuite (dreptul de a solicita distribuirea în bani), se consideră că impactul asupra acționarilor este semnificativ, necesitând astfel o “rezoluție specială” mai strictă în cadrul adunării generale a acționarilor.  

Achiziționarea cu plată a acțiunilor proprii sub Legea Japoneză

Achiziționarea cu plată a acțiunilor proprii, cunoscută și sub numele de răscumpărare de acțiuni, este un mijloc important de a returna capitalul către acționari. Acțiunea prin care o companie plătește acționarilor pentru a-și achiziționa propriile acțiuni implică o circulație a fondurilor de la companie către acționari, asemănătoare din punct de vedere economic cu distribuirea de dividende din surplus.  

Acest proces, conform practicilor japoneze, trece în mod obișnuit printr-un proces de aprobare în două etape. În primul rând, în conformitate cu articolul 156 din Legea Companiilor din Japonia, se stabilește un “cadru” pentru achiziționarea acțiunilor proprii printr-o hotărâre ordinară a adunării generale a acționarilor. Această hotărâre trebuie să stabilească următoarele aspecte:  

1. Tipul și numărul total de acțiuni care pot fi achiziționate.
2. Conținutul și suma totală a banilor sau altor bunuri oferite în schimbul acțiunilor.
3. Perioada în care acțiunile pot fi achiziționate (nu poate depăși un an).  

Această hotărâre a adunării generale a acționarilor este un mecanism de control exercitat de acționari pentru a preveni achiziționarea nelimitată de acțiuni proprii de către conducerea companiei și pentru a evita impactul neașteptat asupra altor acționari. În cadrul acestui cadru aprobat, în companiile cu consiliu de administrație, consiliul de administrație stabilește condițiile specifice, cum ar fi momentul și prețul achiziției individuale. Astfel, se asigură oportunități echitabile de vânzare pentru toți acționarii.  

Similar cu distribuirea de dividende din surplus, achiziționarea de acțiuni proprii are și excepții care permit proceduri mai eficiente. În special, în cazul companiilor listate care achiziționează acțiuni proprii prin piață, articolul 165, alineatul 2 din Legea Companiilor din Japonia permite, dacă este prevăzut în statut, ca achiziționarea de acțiuni proprii să fie decisă doar printr-o hotărâre a consiliului de administrație. Această prevedere permite realizarea rapidă a achiziționării de acțiuni proprii, fără a trece prin adunarea generală a acționarilor, în funcție de condițiile pieței, și este adoptată de multe companii japoneze listate.  

Reglementările privind sursele de finanțare pentru distribuirea către acționari în Japonia

După stabilirea procedurilor pentru distribuirea bunurilor către acționari, următoarea problemă care apare este „cât de mult se poate distribui”. Legea Companiilor din Japonia prevede reglementări stricte privind sursele de finanțare, cunoscute sub numele de „suma distribuibilă”, pentru a aborda acest aspect.

Scopul Reglementării Sumei Distribuibile în Japonia

Cel mai important obiectiv al reglementării sumei distribuibile este protejarea creditorilor companiei. În cadrul sistemului de societăți pe acțiuni din Japonia, acționarii au doar o “răspundere limitată” până la valoarea contribuției lor. Prin urmare, singura sursă finală de plată a datoriilor companiei este reprezentată de bunurile deținute de companie. Dacă o companie ar putea distribui bunuri acționarilor fără nicio restricție, ar exista riscul ca bunurile companiei să se epuizeze, iar creditorii să nu își poată recupera creanțele.  

Pentru a preveni astfel de situații, articolul 461 din Legea Companiilor din Japonia stipulează clar că suma totală a valorii contabile a acțiunilor de distribuire a surplusului sau a achiziției de acțiuni proprii contra cost, și alte acțiuni de distribuire de bani sau bunuri către acționari, nu trebuie să depășească “suma distribuibilă” la data la care aceste acțiuni devin efective. Această reglementare constituie o regulă fundamentală pentru a obliga menținerea bunurilor companiei și pentru a proteja interesele creditorilor.  

Principiul Sumei Distribuibile sub Legea Japoneză a Companiilor

Din punct de vedere conceptual, suma distribuită corespunde acelei părți din activele nete ale unei companii care exclude “capitalul social” și “rezervele” ce trebuie păstrate conform legii ca bază pentru existența companiei, adică “profitul nedistribuit”. Capitalul social și rezervele funcționează ca garanții pentru creditori și, prin urmare, distribuirea lor nu este permisă în principiu.  

Este important de menționat că această sumă distribuită nu este o valoare statică stabilită o dată pe an la încheierea exercițiului financiar. Legea japoneză se bazează pe suma distribuită la “data la care distribuirea produce efecte”, ceea ce înseamnă că, deși se bazează pe bilanțul de la sfârșitul ultimului exercițiu financiar, trebuie să reflecte și tranzacțiile importante ulterioare, cum ar fi vânzarea de acțiuni proprii sau reducerea capitalului social, și trebuie recalculată dinamic la fiecare distribuire. Complexitatea acestui calcul poate fi un factor care contribuie la încălcările reglementărilor în cadrul marilor companii, așa cum se va discuta ulterior.  

În plus, articolul 458 din Legea Companiilor din Japonia stabilește un prag absolut separat de calculul sumei distribuite. Nicio distribuire de profituri nedistribuite nu poate avea loc dacă aceasta ar face ca activele nete ale companiei să scadă sub 3 milioane de yeni. Aceasta este o cerință pentru a menține baza minimă de active necesară pentru funcționarea companiei.  

Compararea Dividendelor din Profitul Rămas și Achiziția de Acțiuni Proprii în Japonia

Așa cum am observat până acum, atât dividendele din profitul rămas, cât și achiziția de acțiuni proprii contra cost sunt acțiuni prin care se returnează capital acționarilor, fiind supuse aceleiași reglementări privind sursele de distribuție disponibile. Totuși, există diferențe în ceea ce privește procedurile și impactul asupra companiei și acționarilor. Dividendele din profitul rămas sunt distribuite uniform tuturor acționarilor, în funcție de numărul de acțiuni deținute. În schimb, achiziția de acțiuni proprii reprezintă o tranzacție individuală cu acționarii care doresc să își vândă acțiunile, având potențialul de a influența prețul acțiunilor prin reducerea numărului de acțiuni aflate în circulație, afectând astfel câștigul pe acțiune (EPS).

Răspunderea juridică în caz de încălcare a reglementărilor în Japonia

Atunci când se efectuează distribuții către acționari care depășesc suma disponibilă pentru distribuție, aceasta este considerată o “distribuție ilegală”, iar Legea Companiilor din Japonia impune o răspundere juridică severă părților implicate. Acest mecanism de răspundere are o structură în două etape: în primul rând, restabilirea rapidă a patrimoniului companiei și, ulterior, împărțirea echitabilă a pierderilor finale între părțile implicate.

Articolul 462 din Legea Companiilor din Japonia prevede că, în cazul unei distribuții ilegale, următoarele persoane au obligația de a plăti companiei, în solidar, o sumă de bani echivalentă cu întreaga valoare a bunurilor distribuite (nu doar partea excedentară):  

1. Acționarii care au primit distribuția ilegală  
2. Executanții care au efectuat distribuția (cum ar fi directorii)  
3. Directorii care au propus rezoluția privind distribuția în cadrul adunării generale a acționarilor sau a consiliului de administrație  

Această “răspundere solidară” înseamnă că compania poate solicita plata integrală de la oricare dintre persoanele menționate mai sus. Această reglementare puternică permite companiei să recupereze rapid bunurile pierdute.

Cu toate acestea, responsabilitatea fiecărei părți variază. Executanții, cum ar fi directorii, pot fi exonerați de această obligație de plată dacă pot demonstra că nu au neglijat să fie atenți în îndeplinirea atribuțiilor lor, adică nu au avut nicio culpă. Pe de altă parte, obligația de plată a acționarilor către companie nu depinde inițial de faptul dacă aceștia știau sau nu că distribuția era ilegală (bună-credință sau rea-credință).  

A doua etapă a răspunderii este relația de regres între părțile implicate. De exemplu, dacă un director care a avut culpă plătește integral companiei la cererea acesteia, acel director poate solicita (regresa) acționarului “de rea-credință” care a primit distribuția știind că era ilegală să plătească partea primită. Totuși, articolul 463 din Legea Companiilor din Japonia prevede că nu se poate solicita regresul împotriva acționarilor “de bună-credință” care au primit distribuția fără să știe că era ilegală, protejând astfel acționarii de bună-credință.  

Răspunderea directorilor nu este exonerată pentru partea care depășește suma disponibilă pentru distribuție, chiar dacă toți acționarii sunt de acord. Aceasta subliniază clar că reglementările privind sursele de finanțare sunt norme imperative care vizează nu doar protecția intereselor acționarilor, ci și protecția creditorilor. Curtea Supremă a Japoniei a stabilit de mult timp că achiziția de acțiuni proprii care încalcă reglementările privind sursele de finanțare este nulă (decizia Curții Supreme din 5 septembrie 1968).  

Importanța acestor reglementări este evidentă și din cazurile recente. În 2022, s-a descoperit că Nidec Corporation, un mare producător, a calculat greșit suma disponibilă pentru distribuție și a efectuat o distribuție intermediară ilegală și o achiziție de acțiuni proprii. Acest caz arată că calculul sumei disponibile pentru distribuție este extrem de complex și că există riscul de a fi trecut cu vederea chiar și de către marile companii și firmele lor de audit. De asemenea, în trecut, în cazul Olympus, distribuțiile ilegale bazate pe profituri umflate prin contabilitate frauduloasă au fost problematice, iar fostul management a fost obligat să plătească despăgubiri uriașe într-un proces reprezentativ al acționarilor (decizia Tribunalului Districtual din Tokyo din 27 aprilie 2017, etc.). Mai mult, instanțele tind să judece nu doar pe baza formei, ci și a substanței, existând cazuri în care remunerațiile excesive plătite unui director unic acționar au fost considerate distribuții ilegale care eludează reglementările privind suma disponibilă pentru distribuție (decizia Tribunalului Districtual din Tokyo din 14 iulie 2022).  

Concluzie

În acest articol, am explicat despre returnarea beneficiilor către acționari conform Legii Companiilor din Japonia, concentrându-ne pe principalele metode: „dividendele din surplus” și „achiziția cu plată a acțiunilor proprii”, precum și pe reglementarea centrală care le guvernează, și anume reglementarea „sumei distribuite disponibile”. Aceste sisteme sunt concepute cu precizie pentru a echilibra misiunea importantă a companiilor de a returna beneficii acționarilor și cerința socială de a menține baza financiară a companiei și de a proteja creditorii. Procedurile respectă, în principiu, voința acționarilor, permițând totodată consiliului de administrație să ia decizii rapide în anumite condiții. În cazul încălcării reglementărilor privind sursele de finanțare, atât directorii, cât și acționarii sunt supuși unei responsabilități legale stricte. Așa cum arată exemplele recente din companii de renume, respectarea acestor reglementări este o problemă extrem de importantă în managementul corporativ.

Firma de avocatură Monolith are o experiență vastă în oferirea de consultanță unui număr mare de clienți, atât din Japonia, cât și internaționali, în ceea ce privește aspectele legale legate de Legea Companiilor din Japonia. Oferim expertiză profesională în elaborarea metodelor de distribuire către acționari, consilierea privind respectarea sumei distribuite disponibile și în construirea și gestionarea riscurilor pentru diverse tranzacții legate de Legea Companiilor. Firma noastră include mai mulți experți legali care dețin calificări de avocați străini și sunt vorbitori nativi de engleză, asigurând un suport complet pentru clienții internaționali, astfel încât aceștia să înțeleagă corect și să răspundă adecvat reglementărilor complexe din Japonia. Dacă aveți întrebări legate de temele discutate în acest articol, nu ezitați să ne contactați.