Semnificația legală a 'comerciantului' și a 'activității comerciale' în dreptul comercial japonez

Pentru toate companiile care desfășoară sau intenționează să desfășoare activități comerciale sub sistemul juridic japonez, înțelegerea precisă a două concepte fundamentale, “comerciantul” și “activitatea comercială”, reprezintă primul pas în gestionarea riscurilor legale și asigurarea unei operațiuni de afaceri eficiente. Dreptul comercial japonez este poziționat ca o lege specială în cadrul dreptului civil japonez și stabilește reguli speciale pentru a asigura rapiditatea și siguranța tranzacțiilor comerciale. Subiectul care se supune aplicării acestui drept comercial este “comerciantul”. Fie că o persoană fizică sau juridică este considerată “comerciant” are un impact direct asupra legilor aplicabile activităților sale, interpretarea contractelor și chiar asupra perioadelor de prescripție a creanțelor. De exemplu, creanțele rezultate din tranzacțiile efectuate de un comerciant pot fi supuse unui termen de prescripție mai scurt decât cele reglementate de dreptul civil. Astfel, determinarea dacă propria companie sau partenerul de afaceri este “comerciant” are o importanță crucială în practica de afaceri de zi cu zi. În acest articol, vom explica în mod clar și concis definiția “comerciantului” stabilită de dreptul comercial japonez, domeniul său de aplicare și conceptul central al activității “comerciantului”, “activitatea comercială”, bazându-ne pe articolele specifice ale legislației și pe cazuri judiciare importante.

Definiția „comerciantului” în Legea Comercială Japoneză

Legea Comercială din Japonia stabilește o definiție clară pentru „comercianți”, care sunt subiecții săi de aplicare. Articolul 4, alineatul 1 din Legea Comercială Japoneză prevede că „în această lege, termenul de „comerciant” se referă la persoana care desfășoară acte de comerț în nume propriu ca profesie.” Această definiție este compusă din două elemente esențiale: „în nume propriu” și „ca profesie”.

În primul rând, cerința „în nume propriu” înseamnă că persoana devine subiectul drepturilor și obligațiilor legale. Acest lucru nu se referă la cine efectuează fizic actul, ci la cine deține legal drepturile (de exemplu, dreptul de a primi plata pentru mărfuri) și obligațiile (de exemplu, obligația de a livra mărfurile) care rezultă din tranzacție. De exemplu, chiar dacă directorul executiv al unei societăți pe acțiuni semnează un contract, partea contractantă nu este directorul executiv ca persoană fizică, ci societatea pe acțiuni în sine. În acest caz, subiectul drepturilor și obligațiilor este compania, astfel că actul este efectuat „în nume propriu” de către companie, care devine comerciant. Această distincție este fundamentală pentru separarea clară a responsabilităților corporative de cele personale și constituie baza guvernanței corporative.

În al doilea rând, cerința „ca profesie” se referă la intenția de a desfășura acte de același gen în mod repetitiv și continuu, cu scopul de a obține profit (caracterul profitabil). Ceea ce este important aici este intenția obiectivă de a urmări un scop profitabil, indiferent dacă se realizează efectiv un profit sau nu. Chiar și o singură tranzacție poate îndeplini cerința „ca profesie” dacă există intenția ca aceasta să facă parte dintr-o activitate comercială continuă. Persoanele care îndeplinesc aceste două cerințe devin „comercianți” în sensul cel mai fundamental al Legii Comerciale din Japonia.

Cine este considerat „comerciant” conform legii japoneze

Legea comercială din Japonia clasifică „comercianții” în două categorii. Prima este „comerciantul propriu-zis”, care corespunde definiției menționate anterior, iar cea de-a doua este „comerciantul prezumat”, care este considerat astfel datorită anumitor forme de afaceri.

Comerciantul propriu-zis este definit, conform articolului 4, alineatul 1 din Legea comercială japoneză, ca fiind „persoana care desfășoară acte de comerț în nume propriu ca profesie”. Aceasta se referă la entitățile ale căror activități principale sunt considerate „acte de comerț” din punct de vedere legal.

Pe de altă parte, comerciantul prezumat este reglementat de articolul 4, alineatul 2 din Legea comercială japoneză. Conform acestei prevederi, „persoana care vinde bunuri prin intermediul unui magazin sau alte facilități similare” sau „persoana care desfășoară activități miniere” este considerată comerciant, chiar dacă activitățile sale nu corespund în mod strict definiției actelor de comerț. Această reglementare se bazează pe ideea că forma externă a afacerii și facilitățile acesteia sunt dotate cu o realitate comercială care necesită protecția siguranței tranzacțiilor.

Pentru a înțelege această diferență, să luăm un exemplu concret. De exemplu, dacă un fermier își vinde legumele recoltate în propria fermă pe stradă, fără a avea un magazin, aceasta este considerată vânzarea unui produs primar și, de obicei, nu se încadrează în categoria de comerciant. Cu toate acestea, dacă același fermier deschide un magazin permanent și începe să vândă legume în mod continuu, atunci devine „persoana care vinde bunuri prin intermediul unui magazin” și este considerat un comerciant prezumat. În acest caz, indiferent dacă bunurile vândute sunt produse de către vânzător sau nu, faptul obiectiv că desfășoară o afacere folosind facilități comerciale, cum ar fi un magazin, constituie baza pentru a fi supus reglementărilor legii comerciale.

De ce sunt companiile considerate comercianți în Japonia?

Corporațiile stabilite conform legii companiilor din Japonia, cum ar fi societățile pe acțiuni și societățile cu răspundere limitată, sunt tratate în general ca „comercianți”. Această concluzie devine mai clară prin înțelegerea relației de aplicare a legilor în cadrul sistemului juridic japonez.

În sistemul juridic japonez, există o relație între legile generale și legile speciale. Codul civil japonez, care reglementează relațiile juridice private, inclusiv tranzacțiile comerciale, este considerat „legea generală”, în timp ce Codul comercial japonez, specializat în tranzacțiile comerciale, este „legea specială” a Codului civil. În ceea ce privește aspectele legate de companii, legea companiilor din Japonia este poziționată ca „legea specială” a Codului comercial. Prin urmare, atunci când există prevederi în ambele legi, legea companiilor și Codul comercial, legea companiilor, care este legea specială, are prioritate în aplicare. Ordinea de aplicare este „legea companiilor > Codul comercial > Codul civil”.

Baza pentru care companiile sunt considerate comercianți este încorporată în scopul lor de înființare. Legea companiilor din Japonia nu definește direct companiile ca „comercianți”. Cu toate acestea, companiile sub legea companiilor sunt corporații care prevăd distribuirea profiturilor și a activelor reziduale acționarilor și care au ca scop esențial urmărirea profitului prin activitățile lor de afaceri. Această natură orientată spre profit este interpretată ca îndeplinind în mod implicit cerința „ca o afacere” din articolul 4, alineatul 1 al Codului comercial japonez. Prin urmare, companiile, de la momentul înființării lor, indiferent dacă efectuează anumite acte comerciale individual sau nu, dobândesc automat statutul de comercianți prin simpla lor existență.

Când obține un comerciant calificarea în Japonia?

În timp ce o persoană juridică devine comerciant în momentul înființării, momentul în care un antreprenor individual sau alte persoane fizice obțin calificarea de comerciant este o problemă extrem de importantă în practica juridică. Nu neapărat la momentul lansării oficiale a afacerii, ci chiar înainte de acesta, o persoană poate fi recunoscută ca având statutul de comerciant.

Un caz exemplar în acest sens este decizia Curții Supreme din Japonia (1958) din 19 iunie 1958. Această decizie a stabilit că „persoana care a efectuat acte pregătitoare cu scopul de a începe o anumită activitate comercială, prin acele acte își realizează intenția de a începe activitatea și, astfel, obține calificarea de comerciant”. Aceasta înseamnă că, la momentul efectuării „actelor pregătitoare pentru deschiderea afacerii”, persoana este deja considerată comerciant. Anumite acte pregătitoare pot indica obiectiv intenția de a începe activitatea comercială și, în acele cazuri, statutul legal de comerciant poate fi recunoscut. Exemple concrete de acte pregătitoare includ împrumutarea de fonduri pentru afacere, încheierea unui contract de închiriere pentru un spațiu comercial sau comandarea echipamentelor și a semnelor necesare afacerii.

Scopul acestei decizii este de a proteja partenerii de tranzacție în faza de pregătire a deschiderii afacerii. De exemplu, a existat un caz în care o persoană care a împrumutat fonduri pentru a deschide un cinematograf a invocat prescripția scurtă aplicabilă tranzacțiilor între comercianți într-un litigiu legat de împrumutul respectiv. Plasarea relațiilor juridice care decurg din astfel de acte pregătitoare sub disciplina dreptului comercial asigură stabilitatea și predictibilitatea tranzacțiilor.

Totuși, există o restricție importantă la această regulă. Decizia Curții Supreme din Japonia din 24 februarie 1972 a stabilit că, pentru ca actele pregătitoare să constituie baza obținerii calificării de comerciant, acestea trebuie să fie „recunoscute obiectiv ca fiind acte pregătitoare pentru activitatea comercială”. Cu alte cuvinte, intenția subiectivă a persoanei care efectuează actul nu este suficientă; este necesar ca actul să fie clar recunoscut ca pregătire pentru afacere chiar și din perspectiva externă. Această cerință de obiectivitate servește ca un mecanism important de siguranță pentru a preveni ca partenerii de tranzacție să fie supuși neașteptat aplicării dreptului comercial.

Conceptul și domeniul de aplicare al „activității comerciale” sub legislația japoneză

Conceptul de „activitate comercială”, care constituie nucleul definiției „comerciantului”, este de asemenea esențial pentru înțelegerea legii comerciale din Japonia. În general, „activitatea comercială” se referă la desfășurarea continuă și repetitivă a unor acțiuni cu scopul de a obține profit. Acest concept joacă un rol crucial în stabilirea domeniului de aplicare al legii comerciale.

Totuși, nu toate activitățile economice se încadrează în categoria „activității comerciale” conform legii comerciale japoneze sau a jurisprudenței. Anumite activități sunt excluse din domeniul „activității comerciale”.

În primul rând, acțiunile persoanelor precum angajații companiilor sau lucrătorii din fabrici, care se angajează în muncă exclusiv pentru a obține un salariu, nu sunt incluse în „activitatea comercială”. Acest lucru este clar stipulat în articolul 502 al legii comerciale japoneze.

În al doilea rând, activitățile profesioniștilor cu înaltă specializare, cum ar fi medicii, avocații sau contabilii publici autorizați, au fost tradițional distinse de „activitatea comercială” în cadrul legii comerciale. Aceste activități pun accent mai mult pe interesul public și pe furnizarea de cunoștințe și competențe specializate decât pe profitabilitate.

În al treilea rând, activitățile producătorilor primari, cum ar fi agricultorii sau pescarii, care vând produsele lor fără a avea facilități comerciale precum un magazin, nu sunt considerate în principiu ca fiind „activitate comercială”.

Aceste distincții arată că obiectivul reglementării legii comerciale este acela de a disciplina entitățile organizate care urmăresc profitul prin tranzacții repetate, reprezentând „activitatea întreprinderilor comerciale” tipice. Prin urmare, atunci când se determină dacă o anumită activitate constituie o „activitate comercială”, este necesar să se ia în considerare nu doar faptul că se obține o contraprestație financiară, ci și scopul activității, forma și poziția socială într-o manieră comprehensivă.

Jurisprudență privind persoanele juridice care nu sunt considerate comercianți: Cazul cooperativelor de credit

Deși companiile sunt în mod obișnuit considerate comercianți, există organizații care, deși au personalitate juridică, nu sunt clasificate ca comercianți. Un exemplu notabil îl reprezintă instituțiile financiare cooperative, cum ar fi cooperativele de credit și asociațiile agricole cooperative. Înțelegerea statutului legal al acestor organizații evidențiază cerința esențială a “profitabilității” care definește un comerciant.

Curia Supremă a Japoniei a stabilit printr-o serie de hotărâri că cooperativele de credit nu sunt considerate comercianți. De exemplu, hotărârea Curții Supreme a Japoniei din 18 octombrie 1988 (1988) a precizat clar că activitățile unei cooperative de credit nu sunt orientate spre profit și, prin urmare, nu se încadrează în categoria comercianților conform dreptului comercial japonez. Motivul acestei interpretări se bazează pe faptul că cooperativele de credit sunt instituite în conformitate cu Legea Cooperativelor de Credit din Japonia, având un caracter nonprofit și fiind create cu scopul de a promova prosperitatea comunității locale și asistența reciprocă între membri.

Diferențierea legală are implicații concrete care se manifestă în litigii reale. Într-un caz judecat, a fost disputată rata dobânzii pentru daunele întârziate datorate de o cooperativă de credit pentru întârzierea rambursării depozitelor. Dacă cooperativa de credit ar fi fost considerată comerciant și contractul de depozit ar fi fost un act de comerț, atunci ar fi fost aplicabilă rata legală de dobândă comercială relativ mai mare, stabilită de articolul 514 din Codul Comercial al Japoniei. Cu toate acestea, instanța a concluzionat că, deoarece cooperativa de credit nu este un comerciant, această tranzacție nu constituie un act de comerț și, prin urmare, ar trebui aplicată rata legală de dobândă mai scăzută prevăzută de Codul Civil al Japoniei.

Acest caz ilustrează că determinarea dacă o entitate este sau nu un comerciant nu este doar o clasificare academică, ci o problemă practică care afectează direct suma datoriilor monetare. Punctul de cotitură în această decizie este dacă scopul fundamental al organizației, așa cum este prezentat în statutul său sau în legea care stă la baza înființării, este urmărirea profitului sau dacă are un scop nonprofit, cum ar fi asistența reciprocă.

Compararea între Comercianții Proprii și Comercianții Presupuși sub Legea Japoneză

Diferențele dintre comercianții proprii și comercianții presupuși, pe care le-am explicat până acum, pot fi organizate în tabelul de mai jos. Acest tabel evidențiază diferențele esențiale între cele două categorii în ceea ce privește baza legală, cerințele și relația cu actele de comerț.

Despre Sistemul Micilor Comercianți Sub Legislația Japoneză

Legea comercială din Japonia nu impune aceleași obligații tuturor comercianților. În special pentru întreprinzătorii de mică scară, există un sistem special conceput pentru a le ușura sarcinile. Acesta este sistemul “micilor comercianți” (Shōshōnin).

Articolul 7 din Legea comercială japoneză exclude aplicarea anumitor articole pentru “micul comerciant” . “Micul comerciant” este definit ca fiind acela “a cărui valoare a proprietății utilizate pentru afaceri nu depășește suma stabilită prin ordinul Ministerului Justiției” . Iar această sumă specifică este stabilită de Articolul 3 din Regulamentul de aplicare a Legii comerciale din Japonia ca fiind “500.000 yen” . Această valoare se bazează pe suma activelor înregistrate în bilanțul final al anului fiscal precedent .

Când o afacere se califică ca mic comerciant, este scutită de la îndeplinirea unor obligații importante. Printre acestea, cele cu cel mai mare impact practic includ scutirea de la înregistrarea numelui comercial (înregistrarea comercială), responsabilitatea pentru continuarea utilizării numelui comercial și obligația de a ține registre comerciale . Astfel, micile întreprinderi individuale pot reduce semnificativ sarcinile administrative și costurile atunci când încep o afacere. Acest sistem este un exemplu excelent care arată că Legea comercială din Japonia intenționează să ofere o disciplină flexibilă în funcție de dimensiunea afacerii.

Concluzii

Așa cum am văzut în acest articol, definiția “comerciantului” în cadrul legii comerciale japoneze nu se limitează la o simplă clasificare legală, ci reprezintă un concept extrem de important care stă la baza reglementărilor legale aplicabile activităților comerciale. Cerințele de a acționa “în nume propriu” și “ca o profesie”, dobândirea timpurie a statutului de comerciant prin activități pregătitoare de deschidere a afacerii, precum și faptul că o companie devine comerciant prin natura sa, sunt interpretări care variază larg. În plus, așa cum exemplifică cazul creditelor reciproce, nu doar forma juridică a unei entități, ci și prezența sau absența “profitabilității” fundamentale este cheia care determină caracterul comercial. Aceste cunoștințe fundamentale sunt esențiale pentru toți managerii de companii și specialiștii în drept care își desfășoară activitatea în Japonia.

Firma de avocatură Monolith are o vastă experiență în reprezentarea unei game largi de clienți, atât naționali cât și internaționali, în probleme legale complexe legate de legea comercială și legea societăților comerciale din Japonia. Avocații noștri sunt calificați nu doar în dreptul japonez, ci dețin și calificări juridice internaționale, fiind vorbitori de engleză și capabili să răspundă cu precizie provocărilor specifice afacerilor internaționale. De la consultanță privind conceptele de bază ale legii comerciale, așa cum au fost tratate în acest articol, până la cazuri mai complexe de drept corporativ, suntem pregătiți să susținem puternic afacerea dumneavoastră din punct de vedere legal.