Aspecte legale în înființarea unei companii în Japonia: Autoritatea inițiatorilor, acceptarea bunurilor, și explicația plăților fictive

Înființarea unei companii reprezintă primul pas în demararea unei noi afaceri. Un rol central în această etapă crucială îl joacă “promotorul”. Totuși, autoritatea promotorului nu este nelimitată. Legea companiilor din Japonia stabilește anumite limite ale autorității promotorului pentru a proteja compania care urmează să fie înființată, viitorii acționari și partenerii de tranzacții. În special, în procesul de formare a bazei patrimoniale a companiei, sunt instituite reguli stricte. Procesul de înființare a unei companii nu este doar o succesiune de proceduri administrative, ci reprezintă actul de construire a unei fundații legale care va influența sănătatea viitoarei afaceri. Pentru a preveni riscurile legale care pot apărea în acest proces, este esențial să înțelegem corect reglementările din legea companiilor.

Unul dintre aceste aspecte este “acceptarea bunurilor”. Aceasta reprezintă contractul prin care promotorul promite să achiziționeze anumite bunuri pentru compania care va fi înființată, dar deoarece implică riscul de a prejudicia în mod incorect proprietatea companiei, legea companiilor din Japonia cere proceduri stricte, cum ar fi includerea în statutul companiei sau investigația efectuată de un inspector numit de instanță. Neglijarea acestor proceduri poate duce la efecte legale grave, cum ar fi invalidarea contractului în sine.

O altă temă importantă este “plata fictivă”. Aceasta se referă la actul de a crea aparența că capitalul social a fost de fapt plătit, ceea ce falsifică baza patrimonială a companiei. În jurisprudența japoneză, chiar dacă există astfel de acte frauduloase, atâta timp cât există o mișcare formală de bani, plata în sine este considerată validă; pe de altă parte, promotorii și directorii implicați nu numai că au obligația de a plăti din nou companiei, dar pot fi și subiectul unor sancțiuni penale.

Acest articol se concentrează pe trei teme importante în legea companiilor din Japonia în timpul înființării unei companii: “domeniul de autoritate al promotorului”, “cerințele legale pentru acceptarea bunurilor” și “consecințele legale ale plății fictive”. Aceste reglementări sunt esențiale pentru a asigura principiul consolidării capitalului, care stă la baza unei gestionări sănătoase a companiei.

Autoritatea și limitele fondatorilor sub legislația japoneză

În procesul de înființare a unei companii, fondatorii joacă un rol central. Conform articolului 25, alineatul (1) din Legea Companiilor din Japonia, fondatorii sunt definiți ca persoanele care creează statutul companiei, care este regulamentul de bază, și semnează sau aplică sigiliul lor pe acesta. Fondatorii au autoritatea de a efectua acte necesare pentru a stabili compania ca o entitate legală, chiar dacă aceasta încă nu există legal ca “companie în curs de înființare”.

Această autoritate include crearea statutului, determinarea tipurilor de acțiuni care vor fi emise la înființare, subscrierea acțiunilor pentru a deveni acționar, numirea directorilor și auditorilor inițiali, precum și desemnarea instituțiilor financiare pentru depozitarea plăților pentru acțiuni. Toate acestea sunt acte esențiale pentru a aduce compania la viață legal și pentru a începe operațiunile de afaceri.

Însă, autoritatea fondatorilor este limitată strict la scopul “înființării companiei”. Actele care depășesc acest scop nu sunt, în principiu, atribuite companiei după înființare. De exemplu, începerea activităților de afaceri care ar trebui să fie efectuate de companie după înființare, înainte de stabilirea acesteia, este de obicei considerată a fi în afara domeniului de autoritate al fondatorilor. În mod specific, achiziționarea în masă a produselor, încheierea contractelor de închiriere pe termen lung pentru proprietăți imobiliare de afaceri și împrumuturile de sume mari de bani pot fi incluse în aceste posibile excese.

Decizia dacă actele fondatorilor sunt în limitele autorității lor se face pe baza criteriului dacă sunt obiectiv necesare pentru înființare ca “acte de pregătire pentru deschiderea afacerii”. În acest sens, decizia Curții Supreme din Japonia din 18 septembrie 1973 (Showa 48) oferă un ghid important. Această decizie a stabilit că, chiar și actele unei companii în curs de înființare, dacă sunt în limitele scopului său, adică sunt obiectiv necesare ca acte de pregătire pentru deschiderea afacerii, efectele lor sunt atribuite companiei după înființare. Pe de altă parte, drepturile și obligațiile care decurg din tranzacții care depășesc aceste limite sunt, în principiu, atribuite persoanei fondatorului care a efectuat actul, iar compania înființată ulterior nu este legată de acestea. Prin urmare, fondatorii trebuie să fie mereu atenți ca actele lor să rămână în cadrul scopului înființării companiei.

Cerințe Stricte pentru Acceptarea Proprietății Sub Legea Japoneză a Companiilor

Pentru a asigura baza patrimonială a unei companii, Legea Japoneză a Companiilor impune reglementări speciale atunci când proprietatea, altă decât numerarul, este contribuită sau când proprietatea companiei este formată prin anumite tranzacții. Una dintre acestea este “acceptarea proprietății”.

Acceptarea proprietății, conform articolului 28, alineatul (2) din Legea Japoneză a Companiilor, se referă la contractul prin care inițiatorii unei companii se angajează să primească anumite proprietăți de la un terț specific, condiționat de înființarea companiei. De exemplu, acest lucru se aplică în cazul în care se promite în avans achiziționarea unui imobil sau a unor echipamente de mașini care urmează să fie folosite în afaceri după înființarea companiei, de la o persoană specifică.

Deși acceptarea proprietății este similară cu contribuția în natură (contribuirea cu proprietatea în sine în locul plății în numerar), din punct de vedere legal, acestea sunt diferite. Acceptarea proprietății presupune inițial primirea plății în numerar de la acționari, urmată de achiziționarea proprietății specifice ca contravaloare, bazându-se pe un proces în două etape.

Motivul pentru care Legea Japoneză a Companiilor impune reglementări stricte asupra acceptării proprietății este pentru a proteja principiul consolidării capitalului companiei. Dacă se încheie un contract pentru achiziția proprietății la un preț nejustificat de mare, atunci valoarea reală a proprietății companiei se va diminua corespunzător, ceea ce ar putea cauza daune altor acționari sau creditorilor companiei. Pentru a preveni astfel de situații, acceptarea proprietății, ca “element de înființare atipic”, trebuie să îndeplinească următoarele cerințe legale stricte pentru a fi recunoscută ca validă:

În primul rând, proprietatea care urmează să fie transferată, valoarea acesteia și numele sau denumirea transferorului trebuie să fie înscrise în statutul companiei (conform articolului 28, alineatul (2) din Legea Japoneză a Companiilor). Contractele de acceptare a proprietății care nu sunt înregistrate în statut sunt considerate fără efect.

În al doilea rând, în principiu, valoarea proprietății înregistrate în statut trebuie să fie supusă unei investigații efectuate de un inspector numit de instanță pentru a determina dacă valoarea este adecvată (conform articolului 33, alineatul (1) din Legea Japoneză a Companiilor). Inspectorul evaluează valoarea proprietății dintr-o perspectivă obiectivă și raportează rezultatele instanței.

Totuși, nu este întotdeauna necesară investigația inspectorului. Articolul 33, alineatul (10) din Legea Japoneză a Companiilor stabilește următoarele excepții:

• Dacă valoarea totală a proprietății înregistrate în statut nu depășește 5 milioane de yeni.
• Dacă proprietatea care urmează să fie transferată este un titlu de valoare cu un preț de piață și valoarea înregistrată în statut nu depășește acest preț de piață.
• Dacă valoarea înregistrată în statut este certificată ca fiind adecvată de către un profesionist, cum ar fi un avocat, un contabil public autorizat sau un consultant fiscal, inclusiv o evaluare a valorii.

Contractele de acceptare a proprietății care nu îndeplinesc niciuna dintre aceste cerințe stricte sunt considerate legal invalide. Această invaliditate este absolută și nu poate deveni validă prin ratificare ulterioară în adunarea generală a acționarilor. De exemplu, decizia Tribunalului Districtual din Tokyo din 27 februarie 1991 (1991) a recunoscut clar invaliditatea acceptării proprietății care lipsește de înregistrarea în statut. Prin urmare, este extrem de important să respectați aceste cerințe legale atunci când planificați să asigurați anumite proprietăți la înființarea companiei.

Riscurile și consecințele legale ale plăților fictive sub Legea Japoneză

Capitalul unei companii reprezintă fundamentul activităților sale comerciale. Prin urmare, legea companiilor din Japonia impune fondatorilor și subscriitorilor de acțiuni obligația de a plăti contravaloarea acțiunilor pe care le-au subscris. Cu toate acestea, ‘plățile fictive’ reprezintă o conduită frauduloasă care evită această obligație de plată.

Plățile fictive sunt un termen general pentru acte care, deși aparent finalizează plata, în realitate nu asigură proprietatea companiei. O metodă tipică este ‘depozitul condiționat’, unde fondatorul conlucrează cu instituția de gestionare a plăților (cum ar fi o bancă), împrumută bani pentru a efectua plata, și apoi, imediat după înregistrarea companiei, returnează împrumutul. Ca rezultat, un echivalent al capitalului social este temporar depus în contul bancar al companiei, dar este retras imediat, astfel încât proprietatea companiei nu este efectiv formată.

Aceste acțiuni sunt problematice deoarece baza patrimonială a companiei devine una fără substanță reală, afectând grav principiul consolidării capitalului, care este fundamentul creditului companiei.

Este interesant de notat că sistemul legal din Japonia reglementează efectele legale ale plăților fictive din două perspective. În primul rând, în ceea ce privește efectul plății în sine, aceasta este considerată validă. Începând cu decizia Curții Supreme din 6 decembrie 1963 (Showa 38), jurisprudența japoneză a stabilit consecvent că, chiar dacă plata este făcută cu bani împrumutați și se intenționează să fie rambursată imediat, atâta timp cât a avut loc o transferare reală de bani, plata este validă. Această abordare protejează siguranța tranzacțiilor și este continuată în prezentul articol 64, alineatul 1 al legii companiilor din Japonia.

Însă, faptul că plata este validă nu înseamnă că fondatorii sunt exonerați de responsabilitate. Dimpotrivă, li se impune o responsabilitate severă. Articolul 64, alineatul 1 al legii companiilor din Japonia prevede că fondatorii și directorii la momentul înființării care sunt implicați în plăți fictive sunt solidar responsabili să plătească companiei echivalentul sumei plătite. Aceasta este o prevedere pentru a compensa proprietatea pierdută a companiei prin plăți fictive și pentru a asigura capitalul în mod efectiv.

Mai mult, plățile fictive nu se limitează la responsabilitatea civilă, ci pot deveni și subiectul sancțiunilor penale. Actul de a determina instituția de gestionare a plăților să emită un certificat fals de depozit al plății poate încălca articolul 157, alineatul 1 al Codului Penal din Japonia, care se referă la infracțiunea de înregistrare necorespunzătoare în documente oficiale. În plus, articolul 965 al legii companiilor din Japonia prevede sancțiuni severe pentru acte precum efectuarea unui depozit condiționat cu scopul de a masca o plată, stabilind pedepse de până la 5 ani de închisoare sau o amendă de până la 5 milioane de yeni, sau ambele. Astfel, plățile fictive sunt reglementate strict atât din punct de vedere civil, cât și penal, ca acte de fraudă grave care subminează fundația companiei.

Compararea preluării de active și a contribuțiilor în natură sub Legea Japoneză a Companiilor

Preluarea de active și contribuțiile în natură sunt similare în ceea ce privește implicarea lor în fundamentul financiar al unei companii și, datorită riscului pe care îl pot prezenta pentru capitalul companiei, sunt supuse unor reglementări stricte (elemente de înființare atipică) conform Legii Japoneze a Companiilor. Ambele necesită includerea în statutul companiei și, în principiu, o investigație efectuată de un inspector. Cu toate acestea, natura juridică și scopurile lor sunt diferite.

Contribuțiile în natură implică actul de a contribui cu bunuri, cum ar fi proprietăți imobiliare, titluri de valoare sau drepturi de proprietate intelectuală, în loc de bani, de către fondatori sau alții. Scopul este de a permite persoanelor care dețin active non-monetare să participe la conducerea companiei prin capitalizarea acestor active. Ca contrapartidă, li se alocă acțiuni proporționale cu valoarea bunurilor contribuite.

Pe de altă parte, preluarea de active presupune încheierea unui contract pentru achiziționarea unor anumite bunuri de la o anumită persoană, pe baza presupunerii că plățile în bani vor fi efectuate. Scopul este de a asigura anumite bunuri necesare pentru afaceri după înființarea companiei. Contrapartida nu este alocarea de acțiuni, ci plata în bani din fondurile colectate.

Diferența în natura juridică a celor două clarifică relația dintre ele. Contribuțiile în natură reprezintă un contract între contributor și compania care se înființează, în timp ce preluarea de active este un contract între fondatori și persoana care transferă bunurile (o terță parte). Tabelul de mai jos rezumă principalele diferențe dintre cele două.

Concluzii

Acest articol a explicat aspectele importante ale înființării unei companii sub legea japoneză a societăților comerciale, și anume domeniul de autoritate al fondatorilor, cerințele pentru acceptarea bunurilor și problemele legate de plățile fictive, bazându-se pe legislație și jurisprudență. Aceste reglementări constituie fundamentul pentru protejarea bazei financiare a companiei și pentru apărarea intereselor acționarilor și creditorilor. În special, procedurile stricte legate de acceptarea bunurilor și sancțiunile civile și penale severe împotriva plăților fictive demonstrează cât de mult pune accent legea japoneză a societăților comerciale pe principiul “consolidării capitalului”. Înțelegerea și respectarea corectă a acestor reguli reprezintă primul pas către o gestionare sănătoasă și durabilă a afacerii. Înființarea unei companii nu este doar o procedură formală, ci un proces esențial pentru consolidarea bazei legale.

Cabinetul de Avocatură Monolith are o vastă experiență în abordarea acestor probleme legale complexe în etapa de înființare a companiei. Am oferit o gamă largă de servicii legale personalizate, de la sfaturi privind autoritatea fondatorilor, asistență în redactarea statutelor pentru aspecte speciale de înființare, cum ar fi acceptarea bunurilor și contribuțiile în natură, până la construirea unui cadru de conformitate pentru aportul de capital. Cabinetul nostru include experți care dețin nu doar calificări de avocat în Japonia, dar și calificări de avocat străin și vorbitori de engleză, permițându-ne să sprijinim afacerile clienților noștri dintr-o perspectivă internațională. Dacă aveți preocupări sau întrebări legate de temele discutate în acest articol, vă invităm să consultați cabinetul nostru pentru asistență.